MARIA CEBOTARI, OMAGIATĂ LA ACADEMIA ROMÂNĂ

November 30, 2012

Maria_cebotari

Discursul domnului Victor Opaschi, Secretar de Stat în Ministerul Culturii și Patrimoniului Național:

Distins auditoriu,

Încep prin a saluta prezența tot mai activă a Academiei Române în spațiul public prin manifestări de o aleasă ținută, dedicate atât unor probleme de interes general, care privesc viitorul națiunii române, cât și valorificarea și readucerea în memoria colectivă a moștenirii cultural-științifice, lăsată nouă de iluștri înaintași.

Ca meloman, ca om care iubește spectacolul de operă, nu pot să nu fiu fericit pentru că astăzi omagiem una dintre cele mai strălucite voci ale secolului XX, Maria Cebotari. Un destin agitat, într-o Europă cuprinsă de nebunia revanșei și a războiului, război care nu avea cum să nu o marcheze. Această omagiere nu este un fapt singular: în ziua de 4 decembrie, tot aici, va fi comemorat Sergiu Celibidache, dirijorul care a făcut școală și a marcat epoca prin personalitatea sa.

Printr-o fericită coincidență, tot astăzi, în această ilustră instituție va avea loc ceremonia dedicata revenirii în patrie a manuscriselor lui Dimitrie Cantemir. Sunt într-adevăr clipe privilegiate, bucurandu-ne impreuna de reîntregire a patrimoniului nostru cultural. Încet, încet, lucrurile intră în matca lor firească, valorile se așează la locul lor cuvenit, și ne reperele. Iar Academia Română este un reper fundamental.

Sincer vorbind, puțină lume cunoaște viața și mai ales cariera Mariei Cebotari. Ea a avut marea neșansă de a se afirma în plin război, murind la doar 39 de ani, in apogeul unei cariere fără egal în epocă. A fost o artistă cu o voce unică, de o excepțională sensibilitate și plină de farmec. Despre ea s-ar fi cuvenit să știm totul, dar constatăm că știm atât de puține. Născută la Chișinău, a studiat la Conservatorul din orașul natal. A debutat la Dresda, la doar 21 de ani, și peste numai doi ani i se conferea titlul de ”Kammersingerin” al Operei din Dresda. Ulterior a fost „diva”, primadona operelor din Berlin și Viena. A făcut dese turnee în România, evoluand pe scena Operelor din București și Cluj. După război s-a stabilit la Viena, si a fost adoptată de publicul vienez, devenind cea mai iubită stea a scenei lirice.

Istoria nu a fost blândă cu amintirea ei. Numele și opera sa interpretativă au fost puse la index și în Basarabia natală, și în România postbelică.

A venit, în fine, vremea să o redescoperim, și să o redăm publicului meloman de pe ambele maluri ale Prutului. Într-un timp al proliferării falselor valori, avem nevoie să readucem în memoria contemporanilor marile și autenticele repere artistice, profesionale și morale. Maria Cebotari a fost și o remarcabila actriță de cinema. M-aș bucura să aflu că, din colaborarea dintre specialiștii de aici de la București și a celor de la Chișinău a căror prezență ne bucură în mod deosebit, s-ar naște proiectul unui film de lung metraj, o co-producție care să evoce, cu instrumentele specifice, personalitatea Mariei Cebotari. Ar fi nu doar un succes garantat, ci și un act reparator față de personalitatea care a fermecat publicul din atâtea țări cu vocea și cu prezența sa scenică. Închei felicitându-i pe aceia care au avut inițiativa organizării acestui eveniment. Unirea se face nu cu vorbe, ci cu fapte. Iar cultura este un istrument unificator mai puternic decât oricare altul.

Vă mulțumesc!

21.11.2012


VICTOR OPASCHI: “UNII N-AU AFLAT VESTEA IEȘIRII DIN COMUNISM ȘI VISEAZĂ ÎNCĂ LA O CULTURĂ OFICIALĂ”

November 7, 2012

Interviu cu Victor Opaschi, secretar de stat la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România, a fost mai bine de nouă ani consilier de stat pentru cultură și culte al președintelui Ion Iliescu, în cadrul departamentului de politică internă al Administrației Prezidențiale.

– Cum se vede și care este, de pe poziția unui „birocrat cultural”, rolul statului în cultură?

– Nu sunt ceea ce se poate numi „un birocrat cultural”, trecerea mea pe la Ministerul Culturii fiind una vremelnică, deci s-ar putea ca spusele mele să sune ciudat sau provocator pentru unii. Asta nu înseamnă decât că există puncte de vedere diferite, iar diversitatea este, sau ar trebui să fie, un motiv de satisfacţie, pentru că din diversitate se naşte şi progresul.

Personal, cred că principalul rol al statului în cultură trebuie să fie nu oferirea unor sinecuri câtorva aleşi, cum se văd lucrurile la Bucureşti, şi cum se şi întâmplă, ci democratizarea accesului la actul cultural, atât pentru creatori, cât şi pentru cetăţeni. Sigur, de obicei se vede relaţia creatorului cu statul, care, nu trebuie să vă mai spun eu, n-a fost şi nu este niciodată simplă. Dar creatorul nu este singur în această ecuaţie şi trebuie luate în considerare interesele tuturor.Putem vorbi în Romania de astăzi despre existența unei „culturi oficiale”?

Unii n-au aflat vestea ieşirii din comunism şi visează încă la o „cultură oficială”, dar de sens schimbat, de la stânga la dreapta. Evident, într-o democraţie puterea politică trebuie să promoveze ceea ce se numeşte îndeobşte „interesul general”, şi el greu de definit şi de acceptat de către unii. Asta nu înseamnă nici structurarea unei „culturi oficiale”, nici instituirea unor forme de cenzură. De altminteri, nici măcar în comunism, cu excesele sale, nu a existat cu adevărat o „cultură oficială”, ci doar creatori care au acceptat compromisuri, în schimbul unor avantaje. Lucru cu nimic ieşit din comun: istoria este plină de exemple de astfel de creatori care au făcut pactul cu puterea, indiferent că este vorba despre stat, de puternicii zilei, în termeni economici, sau de alţi actori de pe piaţa puterii.

– Ce este și ce trebuie să fie statul în raport cu cultura: administrator sau partener?

– Sigur, mulţi spun că statul nu are ce căuta în cultură, deoarece cultura e o treabă eminamente privată. Motivul invocat cel mai des se referă la faptul că statul e un „prost administrator”, că domeniul cultural nu poate fi administrat mai ales acum, în epoca internetului şi a realităţii virtuale. Dar nu despre administrarea culturii este vorba. Statul îşi poate propune să fie un partener ca oricare altul în afirmarea diverselor forme ale creației artistice sau intelectuale, în sprijinirea creatorilor, în păstrarea şi valorizarea patrimoniului naţional.

Din păcate, deşi hulit şi contestat, statul român este văzut de cei implicaţi în actul de creaţie drept singurul susţinător al culturii. Într-un fel, situaţia are accente schizofrenice. Critici ai statului din perspectivă libertariană sunt primii care cer bani de la acesta sau au slujbe plătite de stat. Fenomenul mecenatului este o rara avis, sursele alternative de finanţare se găsesc tot mai greu, Legea sponsorizării în forma actuală fiind unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta.

În condiţiile unei finanţări deficitare, pe fondul crizei economice, Ministerul Culturii nu are decât o singură abordare validă: aceea de a ierarhiza corect priorităţile în privinţa programelor care pot fi finanţate. Mi se pare firesc ca România, cetăţenii români să se poată bucura de existenţa teatrului şi a operei naţionale, de muzee, de biblioteci bine dotate, de subvenţionarea unor titluri pentru a permite accesul la carte celor mai mulţi doritori, de sprijinirea unor mari evenimente culturale precum Festivalul „George Enescu”.

Nu este puţin şi răspunde misiunii pe care am enunţat-o în deschiderea interviului: democratizarea accesului la cultură. Putem discuta şi despre sprijinirea altor forme de manifestare a creativităţii. Există programe în acest sens, inclusiv în cinematografie. Trecem peste controversele stârnite de modul în care se face accesul la fonduri: nu cred că există metodă care să nu stârnească astfel de controverse.

De ce parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie?

Simplu: pentru că folosim încă scheme de gândire perimate. Statul nu poate face un lucru: nu poate trata arta, creaţia, ca pe o marfă. Există însă o piaţă pentru cultură, indiferent de forma în care se întrupează ea. Sunt destui creatori care pot apela la piaţă pentru a-şi finanţa creaţia. Statul nu se poate substitui pieţei, prin comenzi de stat. Şi nu este vorba de acele motive despre care tot auzim, de genul „hazardului moral”, ci pentru că nu este treaba sa asta. Este bine că statul are domeniile sale clare de intervenţie, care nu sunt exclusive, însă. Parteneriatul public-privat este o realitate şi în cultură. Dar lucrurile sunt departe de a fi acceptate de toţi: parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie, altminteri foarte guralivi în susţinerea pieţei şi în criticarea intervenţiei statului. Paradoxuri româneşti. Sau multă ipocrizie.

Cultura națională română are „frontiere” geografice și politice, și dacă da, cum se stabilesc ele? Cum apreciați schimbarea tutelei ICR și trecerea acestuia sub controlul parlamentar?

Într-o lume globalizată este greu de vorbit despre frontiere geografice şi politice, în privinţa bunurilor culturale. Dar de aici vine un pericol: acela al pierderii identităţilor culturale, şi nu doar pentru micile culturi. De obicei, globalizarea transformă formele culturale în mărfuri: e un soi de mercantilism cultural global. De aici ideea institutelor culturale, de genul ICR, care au ca scop prezentarea diferenţelor culturale, a ceea ce face originalitatea unei culturi naţionale, a gradului ei de creativitate, celorlalte naţiuni.

Şi aşa venim la situaţia ICR, care este un exemplu despre felul în care se înţelege relaţia culturii cu statul. Ideea este următoarea: voi, adică statul, adică cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, daţi-ne banii, dar să nu ne întrebaţi ce facem cu ei. Nu spun că ICR nu a performat, în anumite domenii. Din păcate, a existat şi acolo, cum există şi în alte domenii culturale, un soi de aranjamente de culise, care, în ultimă instanţă, garantează accesul unor aleşi la fonduri publice şi promovare, în detrimentul competiţiei deschise pentru banii publici. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. Nu alegerile artistice au fost cele care au determinat schimbarea tutelei ICR, ci acest mod de abordare a lucrurilor.

Nimeni nu vrea întoarcerea la „Cântarea României”. Dar putem avea idei diferite despre ce este semnificativ pentru a defini „cultura naţională”. Săparea de tranşee şi perenizarea lor, luptele de gherilă mediatică, demonizarea adversarilor şi sanctificarea unora nu duc la nimic bun, în cultură, dar nu numai. Trebuie să ieşim din tranşee, să admitem că funcţia şi banii publici nu sunt recompense pentru clientelă, fie că aceasta este politică sau culturală. Ne mai rămâne să redescoperim arta şi virtuţile dialogului.

Putem discuta despre ceea ce trebuie să schimbăm în domeniul promovării culturii naţionale în exterior, despre modul în care alte state şi-au structurat relaţiile cu spaţiul cultural. Sunt modele care ni se pot părea exemplare, unele chiar dezirabile, dar să nu uităm de contextul în care funcţionează ele.

– În ce măsură cultura din R. Moldova – mă refer la literatură, teatru, muzică ș.a.m.d. – este parte a culturii române?

– Din punctul meu de vedere, cele două spaţii culturale sunt complementare, deşi au particularităţile lor, de natură istorică. Cred că ar fi mult mai productiv să medităm la elementele care le aseamănă, şi să nu pierdem timpul inventând elemente care le diferenţiază. Deşi vreau să spun că şi diferenţele au rolul lor: pot genera o concurenţă benefică, originalitate şi, de ce nu?, un progres comun. Dacă însă ideologizăm şi politizăm diferenţele, facem un mare rău ambelor culturi.

Aici aş vrea să remarc o evoluţie importantă: noile tehnologii fac un lucru care nu era posibil în trecut: democratizează nu doar accesul la cultură, ci şi accesul la difuzarea către public a creaţiei,fără bariere ideologice sau economice. Nu ştiu dacă va fi un progres, dar este limpede că în materie de creaţie culturală elitele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense din partea oamenilor obişnuiţi. Asta nu va rămâne fără consecinţe. Inclusiv în România şi în R. Moldova.

V. B.

preluat din cotidianul național Timpul


CÂTEVA FOTOGRAFII DIN ALBUMUL PERSONAL

November 2, 2012

Portret

Într-un moment de bună dispoziție

Cu domnul Victor Opaschi, secretar de stat în Ministerul Culturii și Patrimoniului Național al României, la Chișinău

Gazdă pentru colegii de la București

Între colegi de partid

Vorbind în fața Conferinței Naționale a Organizației PSD România în Republica Moldova

Alegerea ca președinte al Organizației PSD România în Republica Moldova, Chișinău, 6 mai 2012

Printre delegații la Conferința Națională a Organizației PSD România în Republica Moldova, Chișinău, 6 mai 2012

Membri ai Organizației PSD România în Republica Moldova, fotografie de grup, Chișinău, 6 mai 2012

Alături de Înaltpreasfințitul Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chișinăului, Mitropolit al Basarabiei și Exarh al Plaiurilor, și doamna Natalia Intotero, secretar de stat pentru Românii de Pretutindeni

În casa unor prieteni buni din Irlanda

Împreună cu Sergiu Spiceac, coleg de școală, elevi în clasa a IV-a, Răscăieți, 1977

Împreună cu Ilie Pașev, studenți în anul I, Chișinău, 1985

Cu tata, la Răscăieți, Ștefan Vodă

Împreună cu mama și cu tata acasă la Răscăieți


VICTOR OPASCHI LA ACADEMIA ROMÂNĂ: CULTURĂ ŞI STAT

October 5, 2012

Miercuri, 3 octombrie, domnul Victor Opaschi, secretar de stat pentru cultură şi culte în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, a sustinut la şcoala postdoctorală a Academiei Române conferinţa “Rolul statului în susţinerea culturii”. Redăm mai jos textul conferinţei.

Distins auditoriu,

Am răspuns cu plăcere şi emoţie invitaţiei distinsului critic şi academician, domnul Eugen Simion, pentru a vă prezenta un punct de vedere despre un subiect tot mai controversat: rolul statului în cultură. Cum nu sunt ceea ce se poate numi „un birocrat cultural”, trecerea mea pe la Ministerul Culturii fiind una vremelnică, s-ar putea ca spusele mele să sune eretic pentru unii. Asta nu înseamnă decât că există puncte de vedere diferite, iar diversitatea este, sau ar trebui să fie, un motiv de satisfacţie, pentru că din diversitate se naşte şi progresul.

Personal, cred că principalul rol al statului în cultură trebuie să fie nu oferirea unor sinecuri câtorva aleşi, cum se văd lucrurile la Bucureşti, şi cum se şi întâmplă, ci democratizarea accesului la actul cultural, atât pentru creatori, cât şi pentru cetăţeni. Sigur, de obicei se vede relaţia creatorului cu statul, care, nu trebuie să vă mai spun eu, n-a fost şi nu este niciodată simplă. Dar creatorul nu este singur în această ecuaţie şi trebuie luate în considerare interesele tuturor.

Evident, puterea politică trebuie să promoveze ceea ce se numeşte îndeobşte „interesul general”, şi el greu de definit, şi de acceptat de către unii. Asta nu înseamnă nici structurarea unei „culturi oficiale”, nici instituirea unor forme de cenzură. De altminteri, nici măcar în comunism, cu excesele sale, nu a existat cu adevărat o „cultură oficială”, ci doar creatori care au acceptat compromisuri, în schimbul unor avantaje. Lucru cu nimic ieşit din comun: istoria este plină de exemple de astfel de creatori care au făcut pactul cu puterea, indiferent că este vorba despre stat, de puternicii zilei, în termeni economici, sau de alţi actori de pe piaţa puterii.

Sigur, mulţi ar spune că statul nu are ce căuta în cultură, iar motivul care este invocat cel mai des se referă la faptul că e un „prost administrator”. Dar nu despre administrarea „culturii” este vorba. Fenomenul cultural nu poate fi administrat, mai ales acum, în epoca internetului şi a realităţii virtuale. Statul îşi poate propune să fie un partener ca oricare altul în afirmarea diverselor forme culturale, în sprijinirea creatorilor, în păstrarea şi valorizarea patrimoniului naţional.

Din păcate, deşi hulit şi contestat, statul român este văzut de toţi cei implicaţi în actul de creaţie drept unicul susţinător al culturii. Într-un fel, situaţia are accente schizofrenice. Critici ai statului din perspectivă libertariană sunt primii care cer bani de la acesta sau au slujbe plătite de stat. Fenomenul mecenatului este o rara avis, sursele alternative de finanţare se găsesc tot mai greu, Legea sponsorizării în forma actuală fiind unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta.

În condiţiile unei finanţări deficitare, pe fondul crizei economice, Ministerul Culturii nu are decât o singură abordare validă: aceea de a ierarhiza corect priorităţile în privinţa programelor care pot fi finanţate. Mi se pare firesc ca România, cetăţenii români să se poată bucura de existenţa teatrului şi a operei naţionale, a unor biblioteci bine dotate, a unor muzee, de prezervarea patrimoniului naţional, de subvenţionarea unor titluri, pentru a permite accesul la carte celor mai mulţi doritori, de sprijinirea unor mari evenimente culturale, precum Festivalul „George Enescu”.

Nu este puţin, şi răspunde misiunii pe care am enunţat-o în deschiderea scurtului meu expozeu: democratizarea accesului la cultură. Putem discuta şi despre sprijinirea altor forme de manifestare a creativităţii. Există programe în acest sens, inclusiv în cinematografie. Trecem peste controversele stârnite de modul în care se face accesul la fonduri: nu cred că există metodă care să nu stârnească astfel de controverse.

Statul nu poate face un lucru: nu poate trata arta, creaţia, ca pe o marfă. Există însă o piaţă pentru cultură, indiferent de forma în care se întrupează ea. Sunt destui creatori care pot apela la piaţă pentru a-şi finanţa creaţia. Statul nu se poate substitui pieţei, prin comenzi de stat. Şi nu este vorba de acele motive despre care tot auzim, de genul „hazardului moral”, ci pentru că nu este treaba sa asta. Este bine că statul are domeniile sale clare de intervenţie, care nu sunt exclusive, însă. Parteneriatul public-privat este o realitate şi în cultură. Dar lucrurile sunt departe de a fi acceptate de toţi: parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie, altminteri foarte guralivi în susţinerea pieţei şi în criticarea intervenţiei statului. Paradoxuri româneşti. Sau multă ipocrizie.

Sigur că nu pot ocoli situaţia ICR, care este un exemplu despre felul în care se înţelege relaţia culturii cu statul. Ideea este următoarea: voi, adică statul, adică cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, daţi-ne banii, dar să nu ne întrebaţi ce facem cu ei. Nu spun că ICR nu a performat, în anumite domenii. Din păcate, a existat şi acolo, cum există şi în alte domenii culturale, un soi de aranjamente de culise, care, în ultimă instanţă, garantează accesul unor aleşi la fonduri publice şi promovare, în detrimentul competiţiei deschise pentru banii publici. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. Nu alegerile artistice au fost cele care au determinat schimbarea tutelei ICR, ci acest mod de abordare a lucrurilor.

Nimeni nu vrea întoarcerea la „Cântarea României”. Dar putem avea idei diferite despre ce este semnificativ pentru a defini „cultura naţională”. Săparea de tranşee şi perenizarea lor, luptele de gherilă mediatică, demonizarea adversarilor şi sanctificarea unora nu duc la nimic bun, în cultură, dar nu numai. Trebuie să ieşim din tranşee, să admitem că funcţia şi banii publici nu sunt recompense pentru clientelă, fie că aceasta este politică sau culturală. Ne mai rămâne să redescoperim arta şi virtuţile dialogului.

Putem discuta despre ceea ce trebuie să schimbăm în domeniu, şi dumneavoastră sunteţi dintre aceia care cunosc modul în care alte state şi-au structurat relaţiile cu spaţiul cultural. Sunt modele care ni se pot părea exemplare, unele chiar dezirabile, dar să nu uităm de contextul în care funcţionează ele. De aceea ar fi foarte interesant de ştiut, şi eu sunt deschis oricărei sugestii, ce anume putem importa, pentru a se potrivi realităţilor româneşti, nu unei imagini ideale despre relaţia statului cu fenomenul cultural.

Cred că nu pot încheia scurta mea intervenţie fără să remarc un lucru: noile tehnologii fac un lucru care nu era posibil în trecut: democratizează nu doar accesul la cultură, ci şi accesul la creaţie. Nu ştiu dacă va fi un progres, dar este limpede că în materie de creaţie culturală elitele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense din partea oamenilor obişnuiţi. Asta nu va rămâne fără consecinţe.

Vă mulţumesc pentru atenţie!


DOMNUL VICTOR OPASCHI, SECRETAR DE STAT ÎN MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL, A VIZITAT BASARABIA

September 26, 2012

Domnul Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Cultură şi Culte în  cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, a efectuat o vizită de informare şi documentare în Republica Moldova, în zilele de 21 şi 22 septembrie. În această vizită, domnul Victor Opaschi a fost însoţit de domnul Andei Ungar, consilier ministerial.

Programul vizitei a prevăzut întrevederi cu autorităţi publice centrale şi locale, precum şi cu reprezentanţi ai unor instituţii bisericeşti din Republica Moldova.

Prima întâlnire de lucru, cu domnul Gheorghe Postică, viceministru al Culturii al Republicii Moldova, a avut loc în ziua de 21 septembrie, la sediul ministerului din Chişinău. Cei doi oficiali au abordat un spectru larg de probleme, printre care necesitatea elaborării şi semnării unui Acord trilateral România-Republica Moldova-regiunea Toscana (Italia) privind formarea de personal artistic calificat în domeniul restaurării obiectelor şi monumentelor cu valoare istorică, având ca scop final crearea unei şcoli basarabene de restaurare. În context, domnul Secretar de Stat Victor Opaschi şi domnul viceministru Gheorghe Postică au convenit asupra restaurării, prin eforturile comune ale celor două ministere de resort, a bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni (monument protejat de UNESCO) şi a clădirii fostei Zemstve guberniale (în care urmează să fie amplasat Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău). Domnii Victor Opaschi şi Gheorghe Postică au convenit, de asemenea, asupra necesităţii dezvoltării cadrului juridic bilateral privind spaţiul cultural şi spiritual comun, urmând ca reprezentanţii celor două ministere să menţină un dialog permanent şi constructiv.

O altă întâlnire de lucru a fost cea cu trupa şi conducerea Teatrului „Ginta Latină” din Chişinău. Discuţia domnului Secretar de Stat Victor Opaschi cu actorii şi conducătorii teatrului s-a axat pe identificarea unor posibilităţi concrete de includere a acestei instituţii în circuitul cultural românesc, prin invitarea la festivaluri etc. Directorul Teatrului „Ginta Latină” a folosit prilejul pentru a-i aduce domnului Victor Opaschi mulţumiri pentru implicarea hotărâtoare în sprijinirea instituţiei, mai cu seamă în ceea ce priveşte dotarea şi mobilarea clădirii teatrului.

În seara zilei de 21 septembrie, înaltul oaspete de la Bucureşti a avut o întâlnire cu membri ai Organizaţiei PSD România în Republica Moldova, în faţa cărora a rostit o alocuţiune. Domnul Victor Opaschi a ţinut să sublinieze, între altele, că „relaţia cu Moldova este o prioritate a oricărui guvern de la Bucureşti” şi că „angajamentele României faţă de Chişinău vor fi respectate”. Audienţa a avut ocazia să primească răspunsuri concrete şi competente la multiplele întrebări care i-au fost adresate oaspetelui.

În ziua de 22 septembrie, domnul Secretar de Stat Victor Opaschi a vizitat, împreună cu oficialităţi locale, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni. Dumnealui a avut o întrevedere de lucru cu domnii Ion Ciontoloi, preşedinte al raionului Căuşeni, şi Grigore Repeşciuc, primar al oraşului Căuşeni, cu care a discutat despre lucrările de restaurare a acestui monument UNESCO şi pe care i-a asigurat în privinţa sprijinului din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România.

În aceeaşi zi, domnul Secretar de Stat a avut o întâlnire de lucru cu domnul Andrei Malaşevschi, preşedinte al raionului Cantemir, cu care a convenit asupra ridicării în oraşul reşedinţă de raion a unui monument al domnitorului şi cărturarului român Dimitrie Cantemir. În acest sens, domnul Victor Opaschi a ţinut să dea asigurări privind susţinerea fermă pe care autorităţile raionului o vor primi din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

În seara zilei de 22 septembrie, domnul Secretar de Stat Victor Opaschi a vizitat Mitropolia Basarabiei, unde a avut o întrevedere cu Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Cu această ocazie, întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei i-a acordat domnului Victor Opaschi distincţia „Crucea Mitropoliei Basarabiei” pentru mireni, în semn de înaltă preţuire a sprijinului constant şi substanţial pe care Domnia Sa l-a oferit Mitropoliei Basarabiei, în special în perioada în care a exercitat funcţia de consilier prezidenţial.

În finalul vizitei, domnul Secretar de Stat Victor Opaschi a avut posibilitatea să cunoască locuri şi oameni din zona Nistrului de Jos, convenind asupra unor proiecte de viitor.

Organizaţia PSD România în Republica Moldova


SECRETARUL DE STAT VICTOR OPASCHI, DECORAT CU CRUCEA MITROPOLIEI BASARABIEI PENTRU MIRENI

September 25, 2012

Înaltpreasfinţitul Părinte Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor a primit, sâmbătă, 22 septembrie, la sediul Mitropoliei Basarabiei din Chişinău, vizita oficială a domnului Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Cultură şi Culte din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, un vechi susţinător al Mitropoliei Basarabiei. Domnul Secretar de Stat a fost însoţit de domnul Andei Ungar, consilier ministerial. La întrevedere au mai participat domnul Victor Alexeev, preşedinte al Organizaţiei PSD România în Republica Moldova, unul dintre susţinătorii constanţi ai Ortodoxiei româneşti din Basarabia şi Transnistria, Preacucernicul părinte Andrei Deleu, şef al Cancelariei mitropolitane, şi Preacuviosul părinte ieromonah Atanasie Telembici, redactor-şef al revistei „Misionarul”.

Pe parcursul întrevederii, care a decurs într-o atmosferă frăţească, domnul Secretar de Stat Victor Opaschi şi Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru au discutat despre activitatea Mitropoliei Basarabiei, despre relaţiile ei cu autorităţile Republicii Moldova şi un spectru larg de probleme cu care se confruntă în prezent această parte componente şi inseparabilă a Bisericii Ortodoxe Române de la răsărit de Prut şi Nistru. Printre acestea au figurat şi chestiuni legate de patrimoniul Mitropoliei Basarabiei spoliat de regimul sovietic de ocupaţie.

Domnul Secretar de Stat Victor Opaschi şi-a exprimat deplina deschidere şi dorinţa de a sprijini în continuare Mitropolia Basarabiei, spre binele credincioşilor şi clericilor săi şi al Bisericii Ortodoxe Române, în general.

Cu această ocazie, întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei i-a acordat domnului Victor Opaschi distincţia „Crucea mitropolitană pentru mireni”, „pentru meritele pe care Domnia Sa le are faţă de Mitropolia Basarabiei”. În cuvântul său de felicitare, Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru s-a referit la sprijinul acordat Mitropoliei Basarabiei de către domnul Victor Opaschi, în calitatea sa de consilier prezidenţial pentru cultură şi culte, de la reactivare până în prezent.

La rândul său, domnul Victor Opaschi, i-a mulţumit Înaltului ierarh al Bisericii Ortodoxe pentru modul în care Mitropolia Basarabiei, instituţie naţională fundamentală, se implică pe plan social şi contribuie la păstrarea credinţei româneşti.

Organizaţia PSD România în Republica Moldova


VICTOR OPASCHI: RELAŢIA CU MOLDOVA ESTE O PRIORITATE A ORICĂRUI GUVERN DE LA BUCUREŞTI. ANGAJAMENTELE ROMÂNIEI FAŢĂ DE CHIŞINĂU VOR FI RESPECTATE.

September 25, 2012

Discursul domnului Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Cultură şi Culte în cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, la întâlnirea cu membrii Organizaţiei PSD România în Republica Moldova, Chişinău, 21 septembrie 2012.

Dragi prieteni,

Sunt onorat să fiu aici, alături de dumneavoastră, şi bucuros să constat că PSD are susţinători în Republica Moldova. Este un semn că, în timp, se construieşte un spaţiu politic comun în ţările noastre, din perspectiva visului unionist al multor moldoveni. Cum mulţi dintre dumneavoastră ştiu, PSD a susţinut încă de la începuturile sale, independenţa Republicii Moldova şi eforturile sale de apropiere de Occident, de integrare în organismele internaţionale, şi de apropiere de Uniunea Europeană şi NATO.

Nu cred că vă sunt necunoscute evoluţiile recente din România. Cauzele crizei politice din vară sunt numeroase, ele s-au cumulat în timp şi se pot rezuma astfel: preşedintele Traian Băsescu a evoluat către un comportament mai autoritar, tot mai nedemocratic, ajungând să fie un obstacol pentru democraţie şi pentru statul de drept. Suspendarea sa a devenit o necesitate, o obligaţie pentru noua majoritate guvernamentală din Parlament, construită în jurul USL.

Se putea coabita, imediat după numirea lui Victor Ponta drept premier? Sincer, răspunsul este da. Instituţional, guvernul şi preşedinţia puteau colabora, în limitele definite de Constituţie şi de legi. Ce s-a întâmplat, de au degenerat lucrurile? Pe 10 iunie au avut loc alegerile locale, în care PDL a avut un eşec de proporţii. Acest lucru l-a obligat pe Traian Băsescu să se implice public în favoarea partidului său, atacându-l pe premierul Ponta. Lucrurile au escaladat, ajungându-se la suspendare.

Din păcate pentru România, Traian Băsescu a internaţionalizat conflictul, în favoarea sa intervenind public o serie de lideri europeni, precum Barroso şi Viviane Reding. Instituţii ale statului, precum Curtea Constituţională a României, parchetele, şi altele, controlate de Traian Băsescu, au intervenit şi ele de partea preşedintelui suspendat, fără nici o jenă. Restul, se ştie: deşi 7,4 milioane de români au votat pentru destituirea preşedintelui, votul lor nu a contat. Acest lucru a născut o mare frustrare în rândul cetăţenilor, pentru că se acreditează ideea că votul nu mai contează, că ceea ce contează este sprijinul unor lideri din exterior, de la UE sau din SUA.

Ce a dovedit perioada de criză? Politic, USL este o construcţie solidă, funcţională, şi bine motivată, care s-a implicat, cu mici excepţii, în camapanie cu toate forţele. Alianţa PSD cu PNL nu este una contra naturii ideologice a celor două partide, dimpotrivă. Liberalismul demn de acest nume are o dimensiune socială marcantă, iar social-democraţia modernă este preocupată să găsească justul echilibru între piaţă şi stat. PNL a avut experienţe de colaborare cu PSD şi în anii 1990, şi în anii 2000. Sunt multe puncte de compatibilitate în programele celor două partide.

Acum principala acţiune a PSD este reprezentată de pregătirea alegerilor parlamentare, unde, pentru a-l scoate din jocul politic al formării guvernului pe Traian Băsescu, USL trebuie să obţină un scor apropiat de 60% la mandate. Au stârnit deja ceva c ontroverse candidaturile din UNPR, partid care din vară are un acord politic cu PSD, ca măsură de prevedere în păstrarea actualei majorităţi guvernamentale.

În plan guvernamental, PSD are câteva mari priorităţi: repararea unor inechităţi sociale, cum ar fi cele legate de pensii şi de salariile bugetarilor, buna gestiune a banului public, absorbţia fondurilor europene, pentru că situaţia lăsată de guvernarea PDL este dezastruoasă. Un capitol special este reprezentat de relansarea creşterii economice. Totul se desfăşoară în limitele unui buget prost construit de PDL, care nu mai poate fi schimbat, ci doar ajustat între nişte margini foarte înguste.

Nu ne aşteptăm ca atacurile comandate sau dirijate de Traian Băsescu împotriva PSD sau a liderilor săi să înceteze, dimpotrivă. Instituţia de predilecţie va fi DNA, care, sună tare sau nu, se comportă, alături de Curtea Constituţională, ca actori politici partizani, ceea ce este, am mai spus, un pericol pentru democraţie.

De aceea, PSD şi PNL au ajuns la un acord privitor la modificarea rapidă a Constituţiei, în 2013, după alegeri, pentru a redefini relaţiile între instituţii şi pentru a le depolitiza pe cele care nu trebuie să fie politice, inclusiv Curtea Constituţională.

Relaţia cu Moldova este o prioritate a oricărui guvern de la Bucureşti. Premierul Ponta a fost deja la Chişinău. Angajamentele României faţă de Chişinău vor fi respectate. Vrem să găsim noi domenii de cooperare, să schimbăm ce e de schimbat în derularea actualelor programe, pentru a le face mai uşor accesibile cetăţenilor moldoveni. Dacă aveţi sugestii în acest sens, nu ezitaţi să le prezentaţi conducerii PSD.

Vreau să spun câteva cuvinte despre stânga şi despre locul ei pe scena politică din estul Europei. Ieşirea din comunism a demonizat stânga, chiar şi pe aceea care nu avea legături cu vechile partide comuniste. O „dreaptă” agresivă, ieşită şi ea, adesea, tot din rândul fostelor partide comuniste, s-a afirmat pe scena politică. Rezultatul? Cetăţenii, confruntaţi cu greutăţile tranziţiei, şi decepţionaţi de slaba calitate a politicului, nu mai dă atenţie ideologiilor. Partidele, de stânga sau de dreapta, s-au structurat ca partide ale puter5ii, sunt percepute drept egal corupte.

Criza economică, începută în 2007, a reuşit să aducă din nou în centrul politicii ideologiile. Acum află de asta şi partidele noastre. PDL pedalează pe ideea că este sigurul exponent al „dreptei”. A format o alianţă cu o aripă a PNŢ-CD şi cu un partid de buzunar, resuscitat pentru a-i fi oferit fostului premier Ungureanu.

PSD trebuie să-şi afirme şi el mai pregnant identitatea de stânga, nu doar la nivelul opţiunilor sociale, dar în domeniul economic. S-a deschis o discuţie referitoare la o revenire la impozitarea progresivă, cu păstrarea cotei maxime la 16%. Dar sunt şi alte lucruri care trebuie discutate şi prezentate ca o parte a identităţii sale de stânga. M-aş bucura dacă aţi contribui şi dumneavoastră la această dezbatere.

Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care doream să le discutăm împreună.