VICTOR OPASCHI: “UNII N-AU AFLAT VESTEA IEȘIRII DIN COMUNISM ȘI VISEAZĂ ÎNCĂ LA O CULTURĂ OFICIALĂ”

November 7, 2012

Interviu cu Victor Opaschi, secretar de stat la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România, a fost mai bine de nouă ani consilier de stat pentru cultură și culte al președintelui Ion Iliescu, în cadrul departamentului de politică internă al Administrației Prezidențiale.

– Cum se vede și care este, de pe poziția unui „birocrat cultural”, rolul statului în cultură?

– Nu sunt ceea ce se poate numi „un birocrat cultural”, trecerea mea pe la Ministerul Culturii fiind una vremelnică, deci s-ar putea ca spusele mele să sune ciudat sau provocator pentru unii. Asta nu înseamnă decât că există puncte de vedere diferite, iar diversitatea este, sau ar trebui să fie, un motiv de satisfacţie, pentru că din diversitate se naşte şi progresul.

Personal, cred că principalul rol al statului în cultură trebuie să fie nu oferirea unor sinecuri câtorva aleşi, cum se văd lucrurile la Bucureşti, şi cum se şi întâmplă, ci democratizarea accesului la actul cultural, atât pentru creatori, cât şi pentru cetăţeni. Sigur, de obicei se vede relaţia creatorului cu statul, care, nu trebuie să vă mai spun eu, n-a fost şi nu este niciodată simplă. Dar creatorul nu este singur în această ecuaţie şi trebuie luate în considerare interesele tuturor.Putem vorbi în Romania de astăzi despre existența unei „culturi oficiale”?

Unii n-au aflat vestea ieşirii din comunism şi visează încă la o „cultură oficială”, dar de sens schimbat, de la stânga la dreapta. Evident, într-o democraţie puterea politică trebuie să promoveze ceea ce se numeşte îndeobşte „interesul general”, şi el greu de definit şi de acceptat de către unii. Asta nu înseamnă nici structurarea unei „culturi oficiale”, nici instituirea unor forme de cenzură. De altminteri, nici măcar în comunism, cu excesele sale, nu a existat cu adevărat o „cultură oficială”, ci doar creatori care au acceptat compromisuri, în schimbul unor avantaje. Lucru cu nimic ieşit din comun: istoria este plină de exemple de astfel de creatori care au făcut pactul cu puterea, indiferent că este vorba despre stat, de puternicii zilei, în termeni economici, sau de alţi actori de pe piaţa puterii.

– Ce este și ce trebuie să fie statul în raport cu cultura: administrator sau partener?

– Sigur, mulţi spun că statul nu are ce căuta în cultură, deoarece cultura e o treabă eminamente privată. Motivul invocat cel mai des se referă la faptul că statul e un „prost administrator”, că domeniul cultural nu poate fi administrat mai ales acum, în epoca internetului şi a realităţii virtuale. Dar nu despre administrarea culturii este vorba. Statul îşi poate propune să fie un partener ca oricare altul în afirmarea diverselor forme ale creației artistice sau intelectuale, în sprijinirea creatorilor, în păstrarea şi valorizarea patrimoniului naţional.

Din păcate, deşi hulit şi contestat, statul român este văzut de cei implicaţi în actul de creaţie drept singurul susţinător al culturii. Într-un fel, situaţia are accente schizofrenice. Critici ai statului din perspectivă libertariană sunt primii care cer bani de la acesta sau au slujbe plătite de stat. Fenomenul mecenatului este o rara avis, sursele alternative de finanţare se găsesc tot mai greu, Legea sponsorizării în forma actuală fiind unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta.

În condiţiile unei finanţări deficitare, pe fondul crizei economice, Ministerul Culturii nu are decât o singură abordare validă: aceea de a ierarhiza corect priorităţile în privinţa programelor care pot fi finanţate. Mi se pare firesc ca România, cetăţenii români să se poată bucura de existenţa teatrului şi a operei naţionale, de muzee, de biblioteci bine dotate, de subvenţionarea unor titluri pentru a permite accesul la carte celor mai mulţi doritori, de sprijinirea unor mari evenimente culturale precum Festivalul „George Enescu”.

Nu este puţin şi răspunde misiunii pe care am enunţat-o în deschiderea interviului: democratizarea accesului la cultură. Putem discuta şi despre sprijinirea altor forme de manifestare a creativităţii. Există programe în acest sens, inclusiv în cinematografie. Trecem peste controversele stârnite de modul în care se face accesul la fonduri: nu cred că există metodă care să nu stârnească astfel de controverse.

De ce parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie?

Simplu: pentru că folosim încă scheme de gândire perimate. Statul nu poate face un lucru: nu poate trata arta, creaţia, ca pe o marfă. Există însă o piaţă pentru cultură, indiferent de forma în care se întrupează ea. Sunt destui creatori care pot apela la piaţă pentru a-şi finanţa creaţia. Statul nu se poate substitui pieţei, prin comenzi de stat. Şi nu este vorba de acele motive despre care tot auzim, de genul „hazardului moral”, ci pentru că nu este treaba sa asta. Este bine că statul are domeniile sale clare de intervenţie, care nu sunt exclusive, însă. Parteneriatul public-privat este o realitate şi în cultură. Dar lucrurile sunt departe de a fi acceptate de toţi: parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie, altminteri foarte guralivi în susţinerea pieţei şi în criticarea intervenţiei statului. Paradoxuri româneşti. Sau multă ipocrizie.

Cultura națională română are „frontiere” geografice și politice, și dacă da, cum se stabilesc ele? Cum apreciați schimbarea tutelei ICR și trecerea acestuia sub controlul parlamentar?

Într-o lume globalizată este greu de vorbit despre frontiere geografice şi politice, în privinţa bunurilor culturale. Dar de aici vine un pericol: acela al pierderii identităţilor culturale, şi nu doar pentru micile culturi. De obicei, globalizarea transformă formele culturale în mărfuri: e un soi de mercantilism cultural global. De aici ideea institutelor culturale, de genul ICR, care au ca scop prezentarea diferenţelor culturale, a ceea ce face originalitatea unei culturi naţionale, a gradului ei de creativitate, celorlalte naţiuni.

Şi aşa venim la situaţia ICR, care este un exemplu despre felul în care se înţelege relaţia culturii cu statul. Ideea este următoarea: voi, adică statul, adică cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, daţi-ne banii, dar să nu ne întrebaţi ce facem cu ei. Nu spun că ICR nu a performat, în anumite domenii. Din păcate, a existat şi acolo, cum există şi în alte domenii culturale, un soi de aranjamente de culise, care, în ultimă instanţă, garantează accesul unor aleşi la fonduri publice şi promovare, în detrimentul competiţiei deschise pentru banii publici. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. Nu alegerile artistice au fost cele care au determinat schimbarea tutelei ICR, ci acest mod de abordare a lucrurilor.

Nimeni nu vrea întoarcerea la „Cântarea României”. Dar putem avea idei diferite despre ce este semnificativ pentru a defini „cultura naţională”. Săparea de tranşee şi perenizarea lor, luptele de gherilă mediatică, demonizarea adversarilor şi sanctificarea unora nu duc la nimic bun, în cultură, dar nu numai. Trebuie să ieşim din tranşee, să admitem că funcţia şi banii publici nu sunt recompense pentru clientelă, fie că aceasta este politică sau culturală. Ne mai rămâne să redescoperim arta şi virtuţile dialogului.

Putem discuta despre ceea ce trebuie să schimbăm în domeniul promovării culturii naţionale în exterior, despre modul în care alte state şi-au structurat relaţiile cu spaţiul cultural. Sunt modele care ni se pot părea exemplare, unele chiar dezirabile, dar să nu uităm de contextul în care funcţionează ele.

– În ce măsură cultura din R. Moldova – mă refer la literatură, teatru, muzică ș.a.m.d. – este parte a culturii române?

– Din punctul meu de vedere, cele două spaţii culturale sunt complementare, deşi au particularităţile lor, de natură istorică. Cred că ar fi mult mai productiv să medităm la elementele care le aseamănă, şi să nu pierdem timpul inventând elemente care le diferenţiază. Deşi vreau să spun că şi diferenţele au rolul lor: pot genera o concurenţă benefică, originalitate şi, de ce nu?, un progres comun. Dacă însă ideologizăm şi politizăm diferenţele, facem un mare rău ambelor culturi.

Aici aş vrea să remarc o evoluţie importantă: noile tehnologii fac un lucru care nu era posibil în trecut: democratizează nu doar accesul la cultură, ci şi accesul la difuzarea către public a creaţiei,fără bariere ideologice sau economice. Nu ştiu dacă va fi un progres, dar este limpede că în materie de creaţie culturală elitele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense din partea oamenilor obişnuiţi. Asta nu va rămâne fără consecinţe. Inclusiv în România şi în R. Moldova.

V. B.

preluat din cotidianul național Timpul

Advertisements