Mult mă MIR și mă MIR mult!

August 13, 2014

MIR

MIR-ul Moscovei în capul moldovenilor. Gavarit i pakazâvaet Maskva!

Marele Imperiu Rus (MIR) al lui Putin are o televiziune numită MIR. Oficial, aceasta este televiziunea CSI. Acest post, care emite 24 de ore din 24 de la Moscova, exclusiv în limba rusă, este în gospodăria Moscovei un fel de mașină automată de spălat creierele popoarelor din fosta URSS și fostul lagăr comunist.

Chișinăul finanțează formarea spațiului informațional comun cu Moscova

Republica Moldova este cofondatorare a acestei televiziuni. Ea a fost înființată la 9 octombrie 1992, cu ocazia reuniunii șefilor de state CSI de la Bișkek, în scopul „formării spaţiului informaţional comun al Comunităţii”. Pe documentul de înființare stă semnătura domnului ex-președinte Mircea Snegur, alături de foștii președinți ai Rusiei, Bielorusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului, Tadjikistanului, Uzbekistanului, Armeniei și Azerbaidjanului. Ucraina, ca stat cofondator, dar nemembru al CSI, a refuzat să participe la „formarea spaţiului informaţional comun al Comunităţii” și nu a semnat documentul de înființare a televiziunii MIR. Această televiziune este finanțată din bugetele statelor cofondatoare. Deci, și de Republica Moldova, care an de an transferă sume grase din buzunarul nostru comun ca MIR-ul de la Moscova să nu-și înceteze nici pentru o clipă lucrarea sa de spălare a minților milioanelor de cetățeni din spațiul ex-sovietic și ex-comunist.

Dați parale, moldoveni, că propaganda Moscovei costă!

Televizunea MIR are o ”filială națională” la Chișinău și filiale „regionale” la Sankt Petersburg, Vladikavkaz şi în republica Kabardino-Balkaria din Caucazul de Nord (Federația Rusă). Mai nou, ca să confirme caracterul propagandistic al postului, administrația de la Kremlin a făcut intervenții pentru retransmiterea programelor MIR în state ca Serbia, Bulgaria, Austria și Germania. De ce anume aceste state? Serbia este considerat un aliat strategic al Moscovei, Bulgaria este percepută ca fostă ”republică unională, a 16-cea” (vorba rușilor: kurița ne ptița, Bolgaria ne zagranița! = cum nu-i pasărea găină, nu-i Bulgaria străină!), Austria este statul european cu cele mai multe infiltrații financiare și economice rusești, iar Germania… Germania era văzută până mai de curând ca principalul partener al Rusiei pe ”frontul antiamerican”. Părerea noastră este că Republica Moldova nu trebuie să finanțeze un post care își retransmite propaganda subtilă în aceste state din interiorul sau din vecinătatea Uniunii Europene.

În timp, pe banii noștri, televiziunea MIR s-a transformat într-un adevărat holding de presă și acum include canalele de televiziune MIR, MIR HD, MIR 24, postul de radio MIR și portalul ”informațional-analitic” MIR-24. Deci, mașina automată de spălat creierele s-a transformat într-o adevărată spălătorie.

RMN în gura propagandiștilor Moscovei de la MIR

La un moment dat, Ucraina a acceptat doar ca emisiunile companiei MIR să fie retransmise pe teritoriul său. La 29 aprilie 2014 însă, Ucraina, prin decizia Consiliului național pentru televiziune și radiodifuziune de la Kiev, confirmată judiciar, a interzis retransmiterea pe teritoriul său național a emisiunilor a 4 televiziuni de la Moscova, printre care și MIR.

Cine a urmărit măcar o dată emisiunile televiziunii MIR, pe care noi o finanțăm de la Bugetul de stat, și-a putut da foarte ușor seama că acestea reflectă punctul de vedere al Moscovei asupra realităților și evenimentelor din spațiul ex-sovietic și din lumea întreagă. În cazul anexării Crimeii, al războiului din Donețk și Lugansk, televiziunea MIR a fost la unison cu Kremlinul. Un simplu exemplu recent: ”Republica Populară Lugansk” și ”Republica Populară Donețk” sunt formule pe care propagandiștii de la MIR le au permanent în gură. Este un lucru obișnuit pentru aceste unelte de presă de la Moscova să vorbească și despre ”Republica Moldovenească Nistreană”. Pe banii noștri, evident.

 Cât vom mai construi spațiul informațional comun cu Moscova?

În timp ce Ucraina a inclus televiziunea MIR în lista neagră a instrumentelor de propagandă otrăvită ale Moscovei, Republica Moldova continuă cumincioară să alimenteze financiar această mașinărie de spălat creierele. Până când? – ne întrebăm. Până când? – vă întrebăm, domnilor guvernanți din Alianța zisă pompos pentru Integrare Europeană? Până când? – vă întrebăm, domnule prim-ministru Leancă.

Ce mai așteptăm noi ca să încetăm odată și odată să mai construim pe banii noștri ”spaţiul informaţional comun” cu centrul la Moscova? Sper că nu așteptăm dezghețarea conflictului militar moldo-rus din Transnistria, după scenarii rusești asemănătoare cu cele din Lugansk și Donețk, ca să ne vină mintea moldoveanului cea de pe urmă. Luați exemplu de la ucraineni, care au avut și au mintea lor la timpul potrivit. Arătați că sunteți și suntem europeni, nu o anexă a Moscovei.

Moscova ne-a impus embargouri comerciale la toată producția argoalimentară, ne sfidează și ne amenință prin gura vicepremierului rus Dmitri Rogozin, îi finanțează și susține sub toate formele pe separatiștii din Moldova de peste Nistru, își menține ilegal trupele militare de ocupație pe teritoriul nostru național, îi incită, prin gura ambasadorului său la Chișinău pe etnicii găgăuzi și pe cei bulgari la separatism politic și teritorial, iar noi, care nici măcar nu avem frontieră comună cu CSI, stăm ca proștii sub tirul propagandei rusești de la compania MIR și încă o și mai finanțăm la timp și fără pierderi! Republica Moldova parcă ar fi un organism mort. Nu are niciun fel de reacție adecvată. Mult mă mir și mă mir mult de această situație!

A venit timpul să ne oprim din construirea ”spaţiul informaţional comun” cu Moscova. A venit timpul să denunțăm acordurile CSI semnate altădată de Mircea Snegur și ratificate de agrarieni. A venit timpul să începem a ne integra cu adevărat în Uniunea Europeană și în spațiul informațional european comun. Moscova să-și facă propaganda pe banii ei, nu pe banii noștri! Vom putea trăi și fără MIR-ul Moscovei pe capul nostru.

Advertisements

AMBASADORUL RUSIEI PRIMIT LA MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE AL ROMÂNIEI ÎN LEGĂTURĂ CU CEREREA DE RIDICARE A IMUNITĂŢII DE JURISDICŢIE DIPLOMATULUI RUS CARE A ACCIDENTAT O STUDENTĂ ROMÂNCĂ ÎN BUCUREŞTI

October 30, 2012

Secretarul de stat Bogdan Aurescu l-a primit în ziua de 24 octombrie pe ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Oleg Sergeevici Malghinov, la solicitarea acestuia, pentru comunicarea deciziei autorităţilor ruse în răspuns la demersul întreprins la 23 octombrie de ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlăţean, de a solicita ridicarea imunităţii de jurisdicţie pentru diplomatul rus care a accidentat grav o tânără româncă.

Ambasadorul Oleg Malghinov a comunicat faptul că autorităţile ruse nu sunt în măsură să dea un răspuns pozitiv solicitării formulate de Ministerul Afacerilor Externe al României. Ambasadorul rus a reiterat regretul sincer al părţii ruse pentru consecinţele grave ale accidentului şi profunda compasiune faţă de victima accidentului, rudele şi cei apropiaţi. A arătat că autorităţile ruse de resort vor efectua o investigaţie minuţioasă şi detaliată în speţă, în acest scop fiind luată decizia de încetare a mandatului la Bucureşti al diplomatului în cauză şi rechemarea lui imediată în Rusia. Ambasadorul rus a exprimat speranţa că relaţiile bilaterale nu vor fi afectate.

Secretarul de stat Bogdan Aurescu a reacţionat exprimând regretul puternic al autorităţilor române pentru faptul că partea rusă nu a acceptat solicitarea părţii române, mai ales având în vedere că renunţarea la imunitatea de jurisdicţie este o posibilitate prevăzută de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961.

A adresat solicitarea ca Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti şi diplomatul în cauză să coopereze pe deplin cu autorităţile competente pentru derularea în cele mai bune condiţii a procedurilor legale prevăzute de legislaţia română în vederea stabilirii circumstanţelor accidentului. Totodată, a adresat solicitarea părţii române ca autorităţile judiciare ruse să adopte măsurile necesare pentru  judecarea diplomatului în cauză în cel mai scurt timp, în aplicarea prevederilor relevante ale Convenţiei de la Viena din1961, pe baza elementelor de probă existente şi a constatărilor organelor de anchetă române.

Secretarul de stat a reiterat sensibilitatea deosebită a subiectului, subliniind inclusiv declaraţiile cele mai recente, din cursul zilei de 24 octombrie, pe această temă ale Prim-ministrului României, dl Victor Ponta. Astfel, secretarul de stat a menţionat că România respectă convenţiile internaţionale la care este parte, dar pretinde să fie respectată ca stat în relaţiile internaţionale. De asemenea, a arătat că autorităţile române vor acorda toată atenţia, în mod activ, evoluţiilor legate de acest caz.

***

Din informaţiile parvenite MAE ulterior audienţei, a rezultat că diplomatul rus implicat urmează să părăsească teritoriul României în scurt timp. MAE a făcut de urgenţă un demers pe lângă ambasadorul rus, subliniind că nu se justifică o plecare imediată a diplomatului, acesta beneficiind oricum de imunitate diplomatică.

În opinia MAE, transmisă părţii ruse, un astfel de gest intempestiv este de natură să afecteze negativ percepţia publică asupra modului de abordare şi disponibilităţii părţii ruse faţă de acest caz. MAE a subliniat că, în condiţiile în care Convenţia de la Viena garantează libera circulaţie a tuturor diplomaţilor, inclusiv ieşirea de pe teritoriu statului de reşedinţă, iar România trebuie să respecte pe deplin această normă juridică, responsabilitatea pentru efectele generate revine integral şi exclusiv părţii ruse.


Informaţii suplimentare

Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Oleg Malghinov  a fost convocat la data de 23 octombrie 2012 de către ministrul afacerilor externe, Titus Corlăţean, în legătură cu  accidentul de circulaţie produs la 21 octombrie de un diplomat din cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti.

Ministrul român al afacerilor externe a exprimat profunda preocupare a autorităţilor române faţă de accidentul in care a fost grav rănit un cetăţean român şi a subliniat necesitatea ca agenţii diplomatici acreditaţi în România, în conformitate cu dreptul internaţional în materie, să respecte legislaţia şi regulamentele în vigoare din statul de reşedinţă.  De asemenea, ministrul a remis o Notă Verbală prin care se solicită autorităţilor Federaţiei Ruse retragerea imunităţii de jurisdicţie a diplomatului în cauză, subliniind aşteptările părţii române ca Ambasada să coopereze pe deplin cu autorităţile române pentru investigarea circumstanţelor accidentului. Totodată, a subliniat necesitatea ca justiţia să se pronunţe asupra responsabilităţilor care decurg din accidentul menţionat.

Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961, diplomaţii aflaţi la post în străinătate „se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar(articolul 31 alineatul (1)).În conformitate cu acelaşi articol al Convenţiei, personalul diplomatic se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă […] ”.

Convenţia de la Viena prevede posibilitatea renunţării de către statul trimiţător (acreditant) la imunitatea agentului diplomatic, care reprezintă o facultate, iar nu o obligaţie a statului trimiţător. În acest sens, articolul 32 alineatul (1) dispune că „Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici  […]” .

Imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă impunitatea (înlăturarea răspunderii) persoanei în cauză. În cazul în care statul trimiţător (acreditant) optează să nu renunţe la imunitatea diplomatului său, acest stat are obligaţia de a judeca persoana respectivă, în instanţele sale, în conformitate cu propria legislaţie penală şi civilă. În acest sens, articolul 31 alineatul (4) din Convenţia de la Viena precizează că „Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.”


TEZAURUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI LA MOSCOVA, ÎN ATENŢIA CONSILIULUI EUROPEI. RAPORTUL ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI DIN 2002

October 11, 2012

ADUNAREA PARLAMENTARĂ A CONSILIULUI EUROPEI

Pentru dezbatere în Comisia permanentă, conform articolului 15 al Regulamentului

Doc. 9459

7 mai 2002

TEZAURUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI

Raport informativ (Aprobat de comisie la 25 aprilie 2002)

Comisia pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie

Raportor general pentru patrimoniul cultural: Dna Vlasta Stepová, Republica Cehă, Grupul Socialist

Istoric

1.       Problema restituirii Tezaurului naţional al României vine de la începutul secolului XX, mai exact din timpul Primului Război Mondial.  În august 1916 România s-a alăturat alianţei dintre Anglia, Franţa, Italia şi Rusia. Atunci când Puterile centrale au ocupat teritoriul României, guvernul roman s-a instalat la Iaşi (Moldova).  Banca Naţională a României a plecat de asemenea într-acolo pentru a-şi stabili sediul. Securitatea rezervelor sale constând în metale preţioase nu putea fi totuşi asigurată mai mult acolo, motiv pentru care guvernul român a decis  să le deplaseze la Moscova pentru a le încredinţa spre păstrate Rusiei. Au fost luate în calcul şi alte locuri, în Regatul Unit sau în Scandinavia, dar acestea au fost excluse ţinând cont de posibilele atacuri ale submarinelor germane în timpul transportării.

2.       La 11 decembrie 1916, generalul Mosolov, însărcinat cu afaceri ad interim al Rusiei în România, a semnat, în numele guvernului Rusiei, un act de garanţie cu privire la securitatea Tezaurului naţional al României, pentru “faza transportării şi depozitării la Moscova”. Conform protocolului româno-rus din 14 decembrie 1916, semnat de generalul Mosov şi ministrul de finanţe al României M. Antonescu, guvernul imperial al Rusiei garanta transportatea, păstrarea şi întoarecerea Tezaurului în România. Potrivit termenilor protocolului, au fost încărcate 27 de vagoane de tren conţinând 1738  lăzi cu lingouri şi obiecte din aur, în valoare de  314.580.456,84 lei aur, şi alte două lăzi conţinând bijuteriile Reginei Maria, în valoare de  7.000.000 lei aur – pentru a fi transportate sub convoi la Moscova. Valoarea totală a acestei prime încărcături a fost de 321.580.456,84 lei aur.

3.       După verificarea şi inventarierea la Moscova, Tezaurul a fost depus în Sala Armelor (Orujeinaia palata) din Kremlin, iar operaţiunea a fost consemnată într-un proces-verbal semnat la 16 februarie 1917 de către reprezentanţii autorizaţi ai Rusiei şi României.

4.       Întrucât riscurile din cauza războilui erau în creştere în România, o a doua garnitură de 3 vagoane, cuprinzând 188 de lăzi, a plecat din Iaşi în data de 27 iulie 1917.  Mai multe sume băneşti, a căror valoare a fost consemnată în scris, între 1.594.836.721,09 (fără îndoială sumă exactă) şi 1.519.836.721,09 lei aur (aceasta reunind 574.524,57 lei aur în aur şi metale, adică 574.523,57 lei aur, precum şi arhive estimate la 500 000 lei, şi alte valori). Potrivit procesului-verbal româno-rus  semnat la 27 iulie 1917, guvernul rus garanta din nou transpotarea şi paza Tezaurului, iar apoi returnarea lui în România.

5.       La 27 iulie 1917 de asemenea, fondurile Băncii de Economii şi Consemnaţiuni a României, cuprinse în 1621 de lăzi cu depunerile şi plasamentele băncii, dar şi bijuterii, colecţii de artă  şi diverse obiecte preţioase, în valoare totală de 6.500.000.000,00 lei aur (sau 7.500.000.000,00 potrivit unor documente) au fost transferate la Moscova în 21 de vagoane, şi depuse sub garanţia guvernului rus (privind, din nou, transportarea, păstrarea şi întoarcerea în România) la Trezoreria Statului Rus din strada Nastasinskaia nr. 3.

6.       La 5 august 1917, oficiali români şi ruşi au semnat la Moscova un proces-verbal privind instalarea unui nou deposit la Kremlin, potrivit căruia protecţia acestuia şi returnarea întregului Tezaur în România a fost garantată de către guvernul Rusiei.

7.      A fost întocmit un inventar al depozitului: 3549 lăzi cuprinzând rezervele totale în aur ale Băncii Naţionale a României; bijuteriile Reginei Maria a României; activele Băncii de Credit şi de Economii aparţinând persoanelor private, constitând în bijuterii, titluri, documente, testamente, tablouri etc. Totalul global a fost cifrat la 8.416.417.177,93 lei aur (sau 9.416.417.177,93 lei aur). Pentru a accede la deposit erau necesare două coduri numerice. Primul cod numeric i-a fost încredinţat reprezentantului Băncii Naţionale a României, altul a fost păstrat de reprezentanţii Rusiei.

8.       Pe deasupra lingourilor de aur şi a hârtiilor de valoare, Tezaurul trimis la Moscova includea Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice de la Braşov, tablouri provenind din Galeria Naţională a Statului Român, muzee şi diverse colecţii private, bunuri aparţinând “Muntelui de Pietate”, colecţii  de manuscrise şi cărţi rare, colecţia numismatică a Academiei Române, colecţii de obecte rare din aur, argint şi pietre preţioase de la Muzeul Naţional de Antichităţi, precum şi tezaurele istorice şi medievale ale mănăstirilor şi bisericilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, şi ale mitropoliilor din Iaşi şi Bucureşti.

9.       După revoluţia bolşevică din noiembrie 1917, consulul general al României în Rusia informa guvernele aliate că ţara sa riscă să piardă controlul asupra Tezaurului său şi caută o cale de a-l deplasa în America. Însă în ianuarie 1918, după sosirea trupelor române în Basarabia, guvernul sovietic a declarat război României, arestându-l pe însărcinatul cu afaceri al României şi întregul personal al legaţiei. Rezoluţia Comisarilor Poporului din 13 ianuarie 1918 a declarat Tezaurul drept “intangibil pentru oligarhia română” şi promitea că acesta “va fi restituit poporului român”. Această rezoluţie este semnată de mâna lui Lenin.

10.     Interesele României erau reprezentate la acea dată de Consulatul General al Franţei, care a intrat în posesia codului numeric al României şi a documentelor originale ale Inventarului. În această calitate, consulul general al Franţei, asistat de omologul său englez, a intervenit la 1 februarie 1918 pe lângă Comisarul Poporului din Uniunea Sovietică însărcinat cu afacerile externe, reprezentat de dl Fritsche, cu scopul de a i se atribui protecţia Tezaurului. Ca răspuns, Comisarul poporului însărcinat cu afacerile externe l-a rugat pe consulul general al Franţei să-i predea codul numeric al depozitului.  Consulul a refuzat şi a redactat un proces-verbal de caz. La 14 martie 1918 M. Fritsche a amendat cererea consulului şi i-a cerut la rândul său să-i transmită, cel puţin temporar, codul numeric al României, pentru a deschide uşile depozitului şi popunea să inspecteze Tezaurul în prezenţa consulului francez. El a trimis la Consulatul Franţei o garanţie scrisă potrivit căreia “valorile guvernului României depuse conform proceselor-verbale oficiale vor fi păstrate intacte”. Dându-li-se curs acestor stipulări, codul numeric al României le-a fost încredinţat reprezentanţilor sovierici care au sustras deîndată opt lăzi din deposit, afirmând că acestea aparţin Sovietelor. După care codul numeric i-a fost transmis consulului general al Franţei. Cele opt lăzi conţineau bilete bancare emise de Banca Naţională a României în valoare de 1.350.000 lei aur (sau 1.920.000 lei aur).

11.       În august 1918, consulul general al Franţei fiind arestat de către autorităţile sovietice, codul numeric al Tezaurului a fost transmis consulatului general al Danemarcei care reprezenta interesele Franţei. La această dată interesele României erau reprezentate de Consulatul general al Norvegiei. În februarie 1919 consulul general al Danemarcei i-a încredinţat codul numeric Ministerului francez al Afacerilor externe, fiind ulterior, în 1926, restituit României.

12.       Problema restituirii Tezaurului României a fost evocat în timpul negocierilor de pace purtate la Paris în 1910-1920, în timpul Conferinţelor internaţionale de la Genova (1922) şi Lausanne (1922), precum şi în timpul convorbirilor româno-sovietice de la Copenhaga (1920), de la Londra (decembrie 1920 – ianuarie 1921), de la Varşovia (septembrie 1921) şi de la Viena (martie-aprilie 1924). În pofida deciziei luate la Conferinţa economică internaţională de la Genova, potrivit căreia guvernul Uniunii Sovietice trebuia să-i restituie guvernului României valorile depuse la Moscova, nimic nu s-a produs în acest sens.

13.     În iunie 1935, ca urmare a restabilirii în 1934 a relaţiilor diplomatice dintre Bucureşti şi Moscova, 1436 de lăzi cu documente istorice, hărţi funciare, titluri de proprietate, cărţi, dosare şi alte acte private au fost restituite de către guvernul URSS, într-un eşalon de 17 vagoane (fără ca să se fi putut compara această încărcătură cu inventarul original, după cum precizează “Raportul privind sosirea la Bucureşti a arhivelor restituite în 1935 de către guvernul sovietic” datat cu 28 iunie 1935). Deschizând lăzile, s-a descoperit că ele au fost forţate şi răscolite, şi că bunurile private, în special bijuteriile, lipseau.

14.     O a doua fază a restituirii Tezaurului României a avut loc în 1956, când obiecte de valoare artistică şi istorică au fost returnate Muzeului Naţional de istorie a României, Institutului de Arheologie din Bucureşti şi Băncii Naţionale. Procesul-verbal sovietic din 6 august 1956 cu privire la restituirea bunurilor istorice către guvernul Republicii Populare Române stipula că  toate bunurile de valoare, cu caracter artistic sau istoric ale României, depuse în URSS, au fost identificate, examinate şi inventarariate. Acest inventar a fost apoi comparat de către români cu obiectele restituite efectiv. Potrivit unei surse, 39.320 de obiecte de artă de provenienţă românească au fost restituire, în special: 1350 de desene şi picturi, 156 de icoane, 418 covoare, 495 de obiecte religioase sau asimilate lor, 33.068 de monede, 2.465 de medalii şi 1.307 alte obiecte. În total acestea corespundeau unei cantităţi uşor peste 33 kilograme de aur şi 690 kilograme de argint.

15.       Statutul Tezaurului României depus la Moscova a fost examinat din nou în 1965 şi 1991. În 1965, ca urmare a unei cereri a României cu privire la Tezaurul său, înalţi oficiali sovietici (inclusiv dnii Brejnev, Kosâghin şi Andropov) au refuzat orice negociere, pretextând că datoria României faţă de Rusia depăsea cu mult cele 93.000 kilograme de aur reclamate. Delegaţia României (condusă de dl Ceauşescu) a respins acest argument. În anul 1991, în timpul unei vizite în Uniunea Sovietică, preşedintele României Ion Iliescu a ridicat din nou problema, de această dată în faţa preşedintelui Gorbaciov, care a promis să examineze situaţia.

16.       Dl Iliescu trebuie să se deplaseze anul acesta din nou la Moscova.

Observaţii

17.       Lucrările Adunării asupra acestei chestiuni au început în anul 1995, ca urmare a unei recomandări a dlui Severin (doc. 7356), care a fost supusă ulterior Comisiei pentru Cultură şi Educaţie. Baronul Hooper, iar apoi dl Hadjidemetriou au studiat această chestiune. În plus, dl Hadjidemetriou a consultat experţi în drept şi s-a deplasat de două ori la Bucureşti pentru a discuta acolo cu aceştia.   O dată limită fiind stabilită de Adunare pentru întocmirea unui raport, problema i-a fost încredinţată Raportorului general pentru Patrimoniul cultural (iunie 2001). Investigaţiile recende făcute de dl Legendre au confirmat prezenţa Tezaurului la Moscova în 1917, dar nu au adus clarificări asupra alcătuirii lui exacte.

18.       De la bun început secretariatul Comisiei a jucat un rol active în elaborarea unui dosar, acum substanţial, asupra acestei chestiuni.

19.       Aceasta din urmă rămâne totuşi fără răspuns. Mai multe observaţii vor trebui luate în prezent în calcul.

20.     Întâi de toate mari incertitudini se menţin în privinţa comopoziţiei iniţiale a Tezaurului. Ceea ce a sosit la Moscova în 1916-1917 a fost însoţit în mare grabă în virtutea unei situaţii periculoase. Există dovezi că nu au fost întocmite inventare precise.  Într-un loc este chiar stipulat că prezenţa sigiliilor intacte pe lăzi se consideră drept o garanţie suficientă privind conţinutul acestora.

21.       În al dolea rând, se pare că părţi ale Tezaurului au fost deplasate de la Moscova în provincie pentru raţiuni de securitate. Anumite părţi s-ar prea putea să fi fost rătăcite, mutate sau puse în alte lăzi.

22.       În al treilea rând, valoarea şi cifrele menite să definească conţinutul Tezaurului variază. Şi, pentru a complica lucrurile şi mai mult, conţinutul este evaluat în lei aur, inclusive arhivele şi cărţile.

23.       În al patrulea rând, s-a dovedit imposibil să obţinem de la români o listă completă a obictelor nerestituite. Am încheiat prin a cere de curând o listă indicativă a obiectelor importante nerestituite.

24.       În al cincilea rând, o parte substanţială a Tezaurului original avea o valoare monetară şi nu culturală.  O bună parte (dacă nu esenţială) a conţinutului cu valoare culturală a fost restituită. Cererea în aşteptare (nesoluţionată), aşa cum este definită aceasta de convorbirile din 1956, se referă la  93.000 kilograme de aur.

Concluzii

25.       Din punct de vedere cultural, situaţia actuală se rezumă după cum urmează. Este evident că un număr considerabil de obiecte de valoare culturală au fost depuse la Moscova în anii 1916-1917. Aceste obiecte aparţineau Statului Român, unor instituţii (între care mai multe mănăstiri) şi persoanelor private. Se pare că acestea nu le-au fost restituite toate proprietarilor lor.

26.       Ţinând cont de circumstanţele legate de transportarea şi depozitarea Trezaurului, ţinând cont de asemenea de ceea ce a fost deja restituit (bunăoară comoara de la Pietroasele cu “Cloşca cu puii de aur”), aceste obiecte cuprindeau obiectele cele mai frumoase pe care România le poseda la vremea respectivă. Nu este de mirare că românii se arată deosebit de sensibili în această chestiune, întrucât aceasta aduce atingere mândriei lor naţionale.

27.       Ar fi nerealist să dorim inversarea mersului istoriei. Ar fi salutar însă ca ruşii să accepte să facă cunoscut şi să expună ceea ce, eventual, au păstrat din Tezaurul României. Aceasta ar constitui, în termeni culturali, o soluţie acceptabilă.  Ea ar pune capăt unei neînţelegeri. Ea ar servi de asemenea ca bază pentru nişte discuţii bilaterale deschise. Raportorul general de astăzi este mai mult decât dispus să vină cu un ajutor suplimentar în acest sens.

28.    Aceasta este starea le lucruri în ajunul vizitei Raportorului general la Moscova din 13-14 mai 2002.

Notă: Originalul englez al Raportului poate fi citit aici


AURUL ROMÂNESC, de Serghei Golubiţki*, Moscova (fragment, traducere din rusă)

October 9, 2012
General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile de mult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

(Traducere din rusă. Articol publicat pe site-ul Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri din Rusia: http://i-business.ru)

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.


EXCEPŢIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ŞI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIŢKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

October 9, 2012
Serghei Golubiţki, jurnalist şi scriitor

Serghei Golubiţki, scriitor, filolog şi jurnalist, specialist în internet-trading

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

Надо сказать, что в Россию были отправлены не только золотые запасы Центрального банка Румынии, но и практически все сбережения частных румынских банков, компаний и граждан. По описи проходили: документы, манускрипты, старинные монеты, картины, редкие книги, монастырские архивы из Молдовы и Мунтении, выставочные коллекции, принадлежащие общественным и частным организациям, а также 93,4 тонны золота.

Поскольку все эти сокровища были подробнейшим образом описаны в акте о передаче, то не составило труда подсчитать их современную стоимость (без учета, разумеется, чисто исторической ценности музейных экспонатов) – 2 миллиарда 800 миллионов долларов.

“Румынское золото” было переправлено в Россию двумя этапами: 12 и 14 декабря 1916 года – в 17 вагонах и 1738 ящиках, общей стоимостью 314 580 456 леев 84 бань. К этим ящикам были добавлены еще два с драгоценностями королевы Марии стоимостью 7 миллионов леев.

23-27 июля 1917 года (уже после февральской революции!) был отправлен второй поезд с румынскими сокровищами: 24 вагона, по описи – 7,5 миллиарда леев. Под охраной казацкого подразделения поезд благополучно прибыл в Москву 3 августа 1917 года.

Дальше случилось, что случилось: большевистская банда террористов захватила власть под прямым руководством немецкого Генштаба, и 26 января 1918 года Лейба Довидович Бронштейн по кличке Троцкий цинично заявил миру: “Румынские активы, размещенные в Москве, будут недоступны для румынской олигархии. Советское правительство берет на себя обязательства по хранению этих активов и последующей их передачи в руки румынского народа”.

Слово Лейбы – закон, поэтому румынский народ, давным-давно свергнувший своих царей, ждет обратно свое золото и поныне. Чтобы оценить всю циничность ситуации, необходимо непременно рассказать о трех официальных возвратах, которые были предприняты в 1935, в 1956 и в 2008 годах. Эти возвраты сопровождались триумфальной риторикой вроде следующего коммюнике, опубликованного 12 июня 1956 года в советских газетах: “Все эти годы советский народ с тщательной заботой хранил произведения искусства, представляющие огромную историческую и художественную ценность. Правительство СССР и советский народ всегда рассматривали эти ценности как неотторжимую собственность румынского народа”.

Красиво, не правда ли? Благородно. Честно. Как и полагается любой достойной стране, не говоря уж о супердержаве. Вернули картины, рисунки, рукописи, свитки, архивы, золотые монеты, медальоны, иконы, церковную утварь, даже бренные останки выдающегося мыслителя Дмитрия Кантемира, и те вернули.  Забыли лишь вернуть самую мелочь – 93,4 тонны золота. На него у большевиков не распространялись чувства классовой солидарности с румынским народом. Равно как и какие-то обязательства по возврату чужого.

Румыния никогда не прекращала попыток вытребовать обратно из России то, что было передано под честное слово на хранение в годы Первой мировой войны. Из всех опубликованных в советской прессе заявлений однозначно явствует, что СССР всегда признавала права собственности Румынии на свой золотой запас.

Так за чем же дело?! Откуда берутся сегодня эти чудовищные циничные фразы российских чиновников о вопросах, представляющих чисто исторический интерес?! ЧУЖОЕ УКРАЛИ! И сделали заложниками этой подлости всех нас! Всех граждан России! Почему я, вот лично я, должен жить с осознанием того, что являюсь гражданином страны, которая открыто и цинично творит самое страшное преступление, какое только прописано в христианском кодексе нравственности, – обман доверившихся?

У Данте Алигьери те, кто обманул доверившихся, подвергаются самым страшным пыткам в последнем – девятом – кругу Ада: в ледяном озере Коцит бесы терзают их головы.

Для любого христианина нет более страшного преступления, чем обман доверившихся. И это не песни и пляски Pussy Riot в храме, это гораздо более страшная штука.

Но, увы, “румынское золото” никого не интересует. Pussy Riot – это да, это вопиющее преступление власти. А украденные сокровища другого народа, своего союзника, доверившего нам все свое состояние, – это так, чепуха, “вопрос истории”.

sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reieseclar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.


TITUS CORLĂŢEAN: TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA RĂMÂNE O PRIORITATE PENTRU NOI

October 5, 2012

Problema Tezaurului României depozitat în Rusia, în timpul primului război mondial, reprezintă o problemă extrem de importantă pentru România, a declarat ministrul de Externe Titus Corlăţean, în cadrul conferinţei de presă sustinută la două luni de la preluarea mandatului, transmite Romanian Global News.

“Noi am luat notă cu mare atenţie şi interes de textul şi amendamentul respectiv adoptat de APCE , pentru că aceste texte vin în întâmpinarea demersurilor pe care partea română le face, pe un subiect care prezintă o importanţă deosebită şi de natură istorică, şi de natură simbolică, pentru România. Va rămâne o prioritate pentru noi”, a declarat Titus Corlăţean.

Ministrul de externe a arătat că MAE face demersuri, în primul rând, pentru reluarea activităţii comisiei mixte de istorici româno-ruse, care “a fost îngheţată de mai multă vreme”, precizand că subiectul preocupă autoritățile române, care fac demersuri pentru reluarea activității comisiei mixte, create în baza Tratatului politic bilateral cu Federaţia Rusă.

În cadrul aceleiaşi conferinţe de presă, Titus Corlăţean a încercat să trasesze coordonatele în care politica externă a României a evoluat şi va continua să evolueze în timpul mandatului său.
Personal încerc să promovez o diplomaţie dinamică, proactivă şi mai ales curajoasă, cu viziune pe termen lung. Primul meu obiectiv a fost acela de a consolida profilul şi /…/ reputaţia externă a României şi, în egală măsură, de a construi o agendă de contacte bilaterale şi multilaterale de substanţă, în plan extern, care să fie utile intereselor naţionale ale României”, a declarat ministrul Titus Corlăţean în deschiderea conferinţei.

Şeful diplomaţiei române a afirmat că politica externă trebuie să aibă la bază coordonate predictibile, indiferent de schimbările politice, subliniind că este nevoie de continuitate în vederea promovării unei imagini coerente şi credibile a României pe plan extern: “Politica externă este un proiect care poate fi sprijinit de toate forţele politice. Avem nevoie de predictibilitate şi credibilitate şi acestea sunt obiective care au nevoie de sprijin transpartinic”, a ţinut să sublinieze ministrul afacerilor externe.

Titus Corlăţean a prezentat coordonatele pe care va continua acţiunea MAE, respectiv: consolidarea statutului de membru în UE şi Alianţa Nord-Atlantică, Parteneriatul Strategic cu SUA, susţinere pentru parcursul european al Republicii Moldova, consolidarea parteneriatelor strategice şi nu în ultimul rând prezenţa activă şi substanţială a României în dezbaterile pe plan european şi euroatlantic. Şeful diplomaţiei române a mai declarat că trebuie relansate relaţiile de cooperare şi chiar parteneriate cu statele din Orientul Mijlociu, Africa, Asia – Pacific cu care România a avut relaţii bune în trecut şi a insistat asupra importanţei promovării intereselor economice ale României.


BĂSESCU I-A VÂNDUT PE ROMÂNII BASARABENI, LĂSÂNDU-I LA CHEREMUL INTERESELOR GEOPOLITICE STRATEGICE ALE GERMANIEI ŞI RUSIEI. PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV 2012. SECRETUL RELAŢIEI MERKEL-BĂSESCU.

August 15, 2012

Foarte multă lume şi-a pus întrebarea firească de ce a avut doamna Merkel o reacţie atât de surprinzătoare la suspendarea de către Parlamentul României a lui Traian Băsescu. Neinformaţii, care cad lesne pradă minciunilor şi manipulărilor slugilor băsiste, cred în diversiunea lansată de aceştia, că distinsa doamnă cancelar este îngrijorată de „atentatul la statul de drept” şi de „lovitura de stat în curs la Bucureşti”. O “lovitură de stat” înfaptuită de organul reprezentativ suprem al poporului român suveran! Evident că adevăratul răspuns la întrebare, altminteri cât se poate de legitimă, trebuie căutat în altă parte.

Nici explicaţia că PD-L, partidul lui Băsescu este membru al Partidului Popular European, deci simpatia de familie politică determină reacţia germană nu este decât parţială şi nu ar justifica iritarea extremă a doamnei Merkel.

Merkel: Traiane, tu mă susţii să federalizăm Republica Moldova, iar eu te susţin ca să revii în funcţie! Pe urmă vom federaliza şi România!

Merkel: Traiane, eu te susţin ca să revii la Cotroceni, iar tu mă susţii să federalizăm Republica Moldova! Pe urmă vom federaliza şi România! Te asigur că partenerii noştri de la Moscova şi Budapesta sunt de acord. Pe cuvântul meu de urmaşă a lui Ribbentrop!

În cele ce urmează voi emite o ipoteză, pe care cred că o pot şi demonstra suficient de credibil. Cu multe luni în urmă, mai mulţi observatori atenţi ai eviluţiilor de pe scena politică românească au luat act şi au atras atenţia opiniei publice asupra subitului şi bizarului interes al doamnei Merkel pentru această zonă geografică. Şi interesul nu era faţă de România în mod particular (de altfel, pâna recent, doamna nu-l băga în seamă pe Băsescu nici macar cu evidentul dispreţ cu care îl trata prietenul dumneaei, domnul Nicolas Sarkozy).

Interesul se deschisese brusc pentru Republica Moldova.  Observatorii şi analiştii de la Bucureşti au semnalat atunci cititorilor şi telespectatorilor că pare extrem de suspect acest interes. S-a spus atunci că multă lume are bănuiala că Germania ar putea să se folosească de Republica Moldova şi de problema transnistreană (deşi nu este parte din procesul de negociere 5+2!) pentru ca, în dorinţa strângerii în continuare a relaţiilor (oricum foarte solide şi reciproc avantajoase) cu Federaţia Rusă, să promoveze o soluţie de tip federal pentru Republica Moldova.

Şi cum, după ani de ignorare aproape ostentativă a lui Băsescu, a sosit, la fel de brusc şi de suspect o invitaţie pentru Băsescu de a vizita Berlinul, observtorii scenei politice româneşti şi-au consolidat bănuiala că doamna cancelar îl convoacă pe preşedintele român pentru a obţine de la el (recunoscut ca fiind dispus să se închine la orice Înaltă Poartă şi să sărute orice papuc imperial, numai să-i fie lui bine şi să-şi asigure protecţia mai-marilor Europei şi ai lumii) acordul pentru soluţia de federalizare a Republicii Moldova.

Merkel: Băsescule, am să le spun la Moscova că regula rusească a pragului de 50%+1 este bună şi că părerea românilor nu contează, cum nu a contat nici în 1939, când ne-am înţeles pe la spatele lor cu aliaţii noştri ruşi!

Foarte interesant este că, imediat dupa vizită, a venit numirea lui Dmitri Rogozin, fostul reprezentant al Federaţiei Ruse la NATO şi actual viceprim-ministru, în funcţia de reprezentant pentru Transnistria. Dar nu numai.

Tot imediat dupa această vizită, a început şi implicarea publică a diplomaţiei germane şi a doamnei Merkel personal în problema transnistreană şi promovarea din ce în ce mai vehementă şi agresivă de către Germania şi de către doamna cancelar a soluţiei de tip federal. Cu observaţia că, subit, în ecuaţie, pe lângă Transnistria, a intervenit şi Găgăuzia. În intenţia de a-i impune Republicii Moldova o federalizare în care Basarabia (şi populaţia larg majoritar românească) ar fi pusă în permanenaţă în inferioritate în faţa celorlalte două entităţi, cu mult inferioare numeric.

În acest moment, ipoteza lansată cu ceva timp în urmă începe să capete confirmare şi consistenţă.

Şi, pe buna dreptate, bănuiala pe care am împărtăşit-o şi eu şi care în acest moment a devenit convingere fermă, că „patriotul” Băsescu, cel care a câştigat al doilea mandat în 2009 prin fraudă, dar şi cu 100.000 de voturi din Basarabia, a vândut-o şi i-a vândut pe românii basarabeni, numai pentru a profita de interesul german şi pentru a-şi asigura sprijin personal de la cea mai importantă putere europeană.

Acum, după ce au devenit cunoscute mai multe detalii din culisele geopoliticii regionale, am convingerea fermă că acesta este târgul fâcut cu ocazia vizitei lui Băsescu la Berlin.

Cu atât mai mult cu cât nemulţumirea populaţiei era din ce în ce mai evidentă (securistul Băsescu, cel care guvernează cu şi, nu este exclus, pentru serviciile secrete, era cel mai în măsură să cunoască starea de spirit a poporului român), după cum era o problemă de timp (şi nu foarte mult, ceea ce s-a şi dovedit) căderea guvernului portocaliu, răsturnarea raportului de forţe din parlament şi, pe o noua majoritate, demararea procedurilor constituţionale de suspendare din funcţie.

De altfel, tot în perioada la care mă refer au început şi procedurile de modificare a legislaţiei în vigoare la acea dată, pentru a face, practic, imposibilă demiterea. Băsescu însuşi a recunoscut public zilele trecute că ştia exact ceea ce urmează. Şi, tocmai de aceea, fiindcă ştia că în plan intern nu mai are de aşteptat niciun sprijin, nici din sfera politică (în parte, nici măcar din partea PD-L) şi, cu atât mai puţin din partea poporului român, Băsescu a decis să joace, în disperarea care l-a cuprins încă de atunci şi a atins în acest moment apogeul, ultima carte care îi mai rămanea: cartea sprijinului extern, în special al celui german. Iar Germania, precum se cunoaşte şi precum se declară oficial atât la Berlin, cât şi la Moscova, este aliatul strategic al Federaţiei Ruse.

Evoluţia ulterioară a evenimentelor şi insistenţa din ce în ce mai mare a Germaniei şi a doamnei Merkel în implicarea în promovarea soluţiei federalizării Republicii Moldova nu face decât să confirme validitatea ipotezei mele. Iată de ce am toate motivele să-l acuz încă o data, pe încă un subiect, pe Băsescu de trădare, de trădare naţională, aşa cum l-am acuzat în 2005, când l-a sprijinit public pe Voronin, omul Moscovei, pentru un nou mandat prezidenţial.

Totodată, am toate motivele ca, în plus, să le atrag atenţia basarabenilor (şi celui mai înfocat fan al lui Băsescu, domnul primar al oraşului Chişinău, Dorin Chirtoacă), cei care i-au asigurat, prin votul lor, realegerea din 2009, că Traian Băsescu i-a vândut a doua oară. Şi că ne aflăm în faţa unei variante 2012 a Pactului Ribbentrop-Molotov. O variantă care, însă, de această dată, se bucură de sprijinul şi de aprobarea unei cozi de topor din interior: Traian Băsescu.

Îi sugerez preşedintelui interimar, domnul Crin Antonescu, să solicite neîntârziat stenograma discuţiilor lui Băsescu la Berlin şi, în general, documentele despre toate discuţiile din ultimele şase-şapte luni ale diplomaţiei române cu partenerii germani.

Faptul că Băsescu a fost suspendat cu o largă majoritate de Parlament şi că este cert că va fi demis de poporul român este firesc să o irite pe doamna Merkel, care se vede în faţa unei posibilităţi (pe masură să devină certitudine) de a rămâne fără suportul aprobării de către preşedintele României a planului dumneaei de federalizare a Republicii Moldova. Nu vi se pare, oare, această ipoteză mai credibilă decât faptul că nu mai poate doamna cancelar dormi de grija soartei lui Băsescu?

Să urmărim atent vizita doamnei Merkel, protectoarea lui Băsescu, la Chişinău, de unde va pleca la Moscova. Totalurile acestei vizite vor pune în lumină adevărată de ce anume doamna Merkel, cancelarul Germaniei, îl susţine pe Băsescu. Şi să nu uităm că Germania reprezintă, totuşi, veriga slabă a Alianţei Nord-Atlantice, de care profită Rusia, partenerul strategic al Berlinului.