MARIA CEBOTARI, OMAGIATĂ LA ACADEMIA ROMÂNĂ

November 30, 2012

Maria_cebotari

Discursul domnului Victor Opaschi, Secretar de Stat în Ministerul Culturii și Patrimoniului Național:

Distins auditoriu,

Încep prin a saluta prezența tot mai activă a Academiei Române în spațiul public prin manifestări de o aleasă ținută, dedicate atât unor probleme de interes general, care privesc viitorul națiunii române, cât și valorificarea și readucerea în memoria colectivă a moștenirii cultural-științifice, lăsată nouă de iluștri înaintași.

Ca meloman, ca om care iubește spectacolul de operă, nu pot să nu fiu fericit pentru că astăzi omagiem una dintre cele mai strălucite voci ale secolului XX, Maria Cebotari. Un destin agitat, într-o Europă cuprinsă de nebunia revanșei și a războiului, război care nu avea cum să nu o marcheze. Această omagiere nu este un fapt singular: în ziua de 4 decembrie, tot aici, va fi comemorat Sergiu Celibidache, dirijorul care a făcut școală și a marcat epoca prin personalitatea sa.

Printr-o fericită coincidență, tot astăzi, în această ilustră instituție va avea loc ceremonia dedicata revenirii în patrie a manuscriselor lui Dimitrie Cantemir. Sunt într-adevăr clipe privilegiate, bucurandu-ne impreuna de reîntregire a patrimoniului nostru cultural. Încet, încet, lucrurile intră în matca lor firească, valorile se așează la locul lor cuvenit, și ne reperele. Iar Academia Română este un reper fundamental.

Sincer vorbind, puțină lume cunoaște viața și mai ales cariera Mariei Cebotari. Ea a avut marea neșansă de a se afirma în plin război, murind la doar 39 de ani, in apogeul unei cariere fără egal în epocă. A fost o artistă cu o voce unică, de o excepțională sensibilitate și plină de farmec. Despre ea s-ar fi cuvenit să știm totul, dar constatăm că știm atât de puține. Născută la Chișinău, a studiat la Conservatorul din orașul natal. A debutat la Dresda, la doar 21 de ani, și peste numai doi ani i se conferea titlul de ”Kammersingerin” al Operei din Dresda. Ulterior a fost „diva”, primadona operelor din Berlin și Viena. A făcut dese turnee în România, evoluand pe scena Operelor din București și Cluj. După război s-a stabilit la Viena, si a fost adoptată de publicul vienez, devenind cea mai iubită stea a scenei lirice.

Istoria nu a fost blândă cu amintirea ei. Numele și opera sa interpretativă au fost puse la index și în Basarabia natală, și în România postbelică.

A venit, în fine, vremea să o redescoperim, și să o redăm publicului meloman de pe ambele maluri ale Prutului. Într-un timp al proliferării falselor valori, avem nevoie să readucem în memoria contemporanilor marile și autenticele repere artistice, profesionale și morale. Maria Cebotari a fost și o remarcabila actriță de cinema. M-aș bucura să aflu că, din colaborarea dintre specialiștii de aici de la București și a celor de la Chișinău a căror prezență ne bucură în mod deosebit, s-ar naște proiectul unui film de lung metraj, o co-producție care să evoce, cu instrumentele specifice, personalitatea Mariei Cebotari. Ar fi nu doar un succes garantat, ci și un act reparator față de personalitatea care a fermecat publicul din atâtea țări cu vocea și cu prezența sa scenică. Închei felicitându-i pe aceia care au avut inițiativa organizării acestui eveniment. Unirea se face nu cu vorbe, ci cu fapte. Iar cultura este un istrument unificator mai puternic decât oricare altul.

Vă mulțumesc!

21.11.2012

Advertisements

PUNCTE DIN PROGRAMUL MEU POLITIC

November 16, 2012

 


Solicitare de donaţie: Bustul lui Eugeniu Coşeriu în satul natal – Mihăileni, Republica Moldova

October 7, 2012
Eugeniu Coşeriu, bust. Schiţă realizată de Gheorghe Gheorghiţă (Iaşi)

Eugeniu Coşeriu, bust. Schiţă realizată de Gheorghe Gheorghiţă (Iaşi)

Fundaţia Moldova din Washington, DC, în partneriat cu Primăria comunei Mihăileni din raionul Râşcani, Republica Moldova, solicită donaţii pentru a contribui financiar la instalarea la Mihăileni a bustului lui Eugeniu Coşeriu (1921-2002), lingvist român de renume mondial (a se vedea mai jos datele biografice).

Bustul este realizat de sculptorul Gheorghe Gheorghiţă din Iaşi, în orasul în care Eugeniu Coşeriu şi-a făcut studiile. Toate lucrările, inclusiv turnarea busitului în bronz, instalarea fundaţiei, sunt estimate la 150 mii MDL (sau 12,2 mii USD sau 9,4 mii EUR).

Donaţiile făcute către Fundatia Moldova de rezidenţi din SUA (persoane private şi/sau organizaţii, companii) sunt scutite de taxe.

Donaţii se pot face online prin PayPal (email: foundation@moldova.org) şi pe pagina Fundaţiei Moldova http://foundation.moldova.org/pages/eng/120/ sau prin cec bancar – pentru Moldova Foundation (cu indicaţia: For Eugen Coseriu’s bust) – la adresa de mai jos.

Cu multumiri anticipate,

Vlad Spânu
Preşedintele Fundaţiei Moldova

The Moldova Foundation
1425 K Street, NW, Suite 350
Washington, DC 20005, USA

Tel.+1-202-587-5638
Fax:+1-202-587-5601
Email: foundation@ moldova.org
Web: http://foundation.moldova.org

EUGENIU COŞERIU

Eugeniu Coșeriu (sau Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul Bălți, azi în Republica Moldova  – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un lingvist român din exil, membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Este fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen. Părinte a ceea ce azi se numește lingvistica integrală, Eugeniu Coșeriu este unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

Studii

A absolvit liceul “Ion Creangă” din orașul Bălți, apoi și-a continuat studiile în filologie la universitățile din Iași, Roma; a mai studiat filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 și 1963 a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 și 1963 fiind profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 și până la sfârșitul vieții a fost profesor la Tübingen. Mai multe generații de discipoli ai lui Eugeniu Coșeriu constituie Școala de lingvistică de la Tübingen. A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Activitatea științifică

Doctor în Filologie și Filosofie, autorul unui număr de peste 50 de volume și a mii de pagini de exegeză, al unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, contribuie la îmbogățirea metodologiei disciplinelor lingvistice.

Opera științifică a lui Eugeniu Coșeriu n-a cunoscut prea multe ediții în limba română, majoritatea lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză și alte limbi. Traducerea în românește a Lecțiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viața academică de la Chișinău și București. Lucrarea este una de referință în domeniu, apariția ei marchează, în opinia discipolului de la Cluj al lui Coșeriu, lingvistul Mircea Borcilă, „un moment important în procesul istoric de recuperare a gândirii științifice a marelui savant și de emancipare a teoriei lingvistice românești”, dat fiind că „în contextul numeroaselor cărți de același gen apărute, în diverse limbi, în ultima jumătate de secol, aceste Lecții de lingvistică generală se disting, într-un mod deosebit de pregnant, prin altitudinea epistemiologică și vastitatea orizontului investigațional, prin temeinicia inegalabilă cu care sunt evaluate marile doctrine ale lingvisticii contemporane și, nu în ultimul rând, prin limpezimea și claritatea cu care sunt înfățișate contururile abordării proprii asupra fenomenului lingvistic”. Totuși, în mod evident, concepția coșeriană trebuie studiată în ansamblu, ca sistem. Lucru pe care și l-au propus discipolii marelui filolog.

Eugeniu Coșeriu a menținut legături strânse cu mediul științific românesc și cu baștina, revenind deseori atât în satul său natal, cât și la București, Cluj, Chișinău. În calitatate de om de știință nu a ezitat să-și susțină cu fermitate convingerile, chiar atunci când acestea veneau în contradicție cu un regim sau altul. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la care recurg autoritățile de la Chișinău, promovând ideea existenței unei limbi moldovenești, în cadrul conferinței științifice Unitatea limbii române – cu privire specială la Basarabia și Bucovina, Eugeniu Coșeriu a reiterat opinia, pe care a susținut-o mereu, că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.

În comunicarea susținută la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iași-Chișinău, 6-9 iunie 1994) Eugeniu Coșeriu face o prezentare generală a tipologiei limbilor romanice, oprindu-se asupra locului limbii române printre limbile romanice și stării actuale a dialectului dacoromân. Comunicarea conține de asemenea o argumentare riguroasă (sub aspect genealogic, tipologic și al arealului) a tezei privind unitatea dialectului dacoromân. Lingvistul insistă asupra fraudelor științifice comise de susținătorii teoriilor care neagă unitatea acestuia. Chestiunea care îl preocupă pe Coșeriu în mod deosebit este menținerea acestei unități, aspect pe care îl abordează într-o altă comunicare, prezentată la Sesiunea Științifică “Limba română și varietățile ei locale” (București, 31 octombrie 1994). Una dintre concluzii fiind că: „limbă a culturii și limbă de stat este limba română pentru întreg spațiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independența Republicii Moldova ca stat, tot așa cum nu subminează independența Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoașterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor țări”, pentru că, le aduce aminte Coșeriu oponenților săi, „granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice”.

Conform afirmației lui Mircea Borcilă (Universitatea din Cluj), Eugeniu Coșeriu a fost „cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al științelor omului”.

Opera lingvistică (selectivă)

• Teoría del lenguaje y lingüística general, Madrid, 1973.

• Sincronía, diacronía e historia, Madrid, 1973 (trad. în română: Sincronie, diacronie și istorie, București, 1997).

• Principios de semántica estructural, Madrid, 1978.

• El hombre y su lenguaje, Madrid, 1977.

• Tradición y novedad en la ciencia del languaje, Madrid, 1977.

• Gramática y semántica universales, Madrid, 1978.

• Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1999, traducere de Elena Ardeleanu și Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă.

• Lecții de lingvistică generală, Chișinău, Editura ARC, 2000.

• Limbaj și politică, în „Revista de lingvistică și știință literară”, nr. 5, 1996, Institutul de Lingvistică și Institutul de Istorie și Teorie Literară ale Academiei de Științe a Moldovei, 1996.

• Latinitatea orientală, în culegerea Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chișinău, 1996, p. 15-31.

• Unitatea limbii române – planuri și criterii, ibidem, p. 205-121.

(Sursa: Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu)

* * *

COSERIU, EUGENIO (1921-2002). Professor of linguistics and an international authority in Romance philology. Eugeniu Coşeriu (italianized name: Eugenio Coseriu) was born in Mihăileni, Râşcani, north of Bălţi. He studied linguistics in Iaşi, then continued his studies in Italy where he earned a doctor’s degree in linguistics in Rome (1944) and in philosophy in Milan (1949). In 1951, he moved to South America and settled in Uruguay where, till 1963, he taught at the University of Montevideo. In 1963, Coseriu returned to Europe and held teaching positions at the Universities of Coimbra (Portugal) Strasbourg (France) and Bonn, Frankfurt and Tübingen (Germany).

Coseriu wrote extensively on the unity of the Romanian language and its relation to other Romance languages. In The Language and Folklore of Bessarabia, Bessarabian Linguistic Materials and A Geography of Linguistics he gave fresh appraisals of the relationships and links between Romanian and its kindred Latin-origin languages spoken in Europe and the Americas. In 1997, in recognition of his outstanding scholarly contributions to the revival of Moldova’s cultural and linguistic legacy, Moldova’s President Petru Lucinschi awarded Professor Coseriu Moldova’s highest medal— Ordinul Republicii (Order of the Republic).

(Sursa: Historical Dictionary of Moldova, 2007)


VICTOR OPASCHI LA ACADEMIA ROMÂNĂ: CULTURĂ ŞI STAT

October 5, 2012

Miercuri, 3 octombrie, domnul Victor Opaschi, secretar de stat pentru cultură şi culte în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, a sustinut la şcoala postdoctorală a Academiei Române conferinţa “Rolul statului în susţinerea culturii”. Redăm mai jos textul conferinţei.

Distins auditoriu,

Am răspuns cu plăcere şi emoţie invitaţiei distinsului critic şi academician, domnul Eugen Simion, pentru a vă prezenta un punct de vedere despre un subiect tot mai controversat: rolul statului în cultură. Cum nu sunt ceea ce se poate numi „un birocrat cultural”, trecerea mea pe la Ministerul Culturii fiind una vremelnică, s-ar putea ca spusele mele să sune eretic pentru unii. Asta nu înseamnă decât că există puncte de vedere diferite, iar diversitatea este, sau ar trebui să fie, un motiv de satisfacţie, pentru că din diversitate se naşte şi progresul.

Personal, cred că principalul rol al statului în cultură trebuie să fie nu oferirea unor sinecuri câtorva aleşi, cum se văd lucrurile la Bucureşti, şi cum se şi întâmplă, ci democratizarea accesului la actul cultural, atât pentru creatori, cât şi pentru cetăţeni. Sigur, de obicei se vede relaţia creatorului cu statul, care, nu trebuie să vă mai spun eu, n-a fost şi nu este niciodată simplă. Dar creatorul nu este singur în această ecuaţie şi trebuie luate în considerare interesele tuturor.

Evident, puterea politică trebuie să promoveze ceea ce se numeşte îndeobşte „interesul general”, şi el greu de definit, şi de acceptat de către unii. Asta nu înseamnă nici structurarea unei „culturi oficiale”, nici instituirea unor forme de cenzură. De altminteri, nici măcar în comunism, cu excesele sale, nu a existat cu adevărat o „cultură oficială”, ci doar creatori care au acceptat compromisuri, în schimbul unor avantaje. Lucru cu nimic ieşit din comun: istoria este plină de exemple de astfel de creatori care au făcut pactul cu puterea, indiferent că este vorba despre stat, de puternicii zilei, în termeni economici, sau de alţi actori de pe piaţa puterii.

Sigur, mulţi ar spune că statul nu are ce căuta în cultură, iar motivul care este invocat cel mai des se referă la faptul că e un „prost administrator”. Dar nu despre administrarea „culturii” este vorba. Fenomenul cultural nu poate fi administrat, mai ales acum, în epoca internetului şi a realităţii virtuale. Statul îşi poate propune să fie un partener ca oricare altul în afirmarea diverselor forme culturale, în sprijinirea creatorilor, în păstrarea şi valorizarea patrimoniului naţional.

Din păcate, deşi hulit şi contestat, statul român este văzut de toţi cei implicaţi în actul de creaţie drept unicul susţinător al culturii. Într-un fel, situaţia are accente schizofrenice. Critici ai statului din perspectivă libertariană sunt primii care cer bani de la acesta sau au slujbe plătite de stat. Fenomenul mecenatului este o rara avis, sursele alternative de finanţare se găsesc tot mai greu, Legea sponsorizării în forma actuală fiind unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta.

În condiţiile unei finanţări deficitare, pe fondul crizei economice, Ministerul Culturii nu are decât o singură abordare validă: aceea de a ierarhiza corect priorităţile în privinţa programelor care pot fi finanţate. Mi se pare firesc ca România, cetăţenii români să se poată bucura de existenţa teatrului şi a operei naţionale, a unor biblioteci bine dotate, a unor muzee, de prezervarea patrimoniului naţional, de subvenţionarea unor titluri, pentru a permite accesul la carte celor mai mulţi doritori, de sprijinirea unor mari evenimente culturale, precum Festivalul „George Enescu”.

Nu este puţin, şi răspunde misiunii pe care am enunţat-o în deschiderea scurtului meu expozeu: democratizarea accesului la cultură. Putem discuta şi despre sprijinirea altor forme de manifestare a creativităţii. Există programe în acest sens, inclusiv în cinematografie. Trecem peste controversele stârnite de modul în care se face accesul la fonduri: nu cred că există metodă care să nu stârnească astfel de controverse.

Statul nu poate face un lucru: nu poate trata arta, creaţia, ca pe o marfă. Există însă o piaţă pentru cultură, indiferent de forma în care se întrupează ea. Sunt destui creatori care pot apela la piaţă pentru a-şi finanţa creaţia. Statul nu se poate substitui pieţei, prin comenzi de stat. Şi nu este vorba de acele motive despre care tot auzim, de genul „hazardului moral”, ci pentru că nu este treaba sa asta. Este bine că statul are domeniile sale clare de intervenţie, care nu sunt exclusive, însă. Parteneriatul public-privat este o realitate şi în cultură. Dar lucrurile sunt departe de a fi acceptate de toţi: parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie, altminteri foarte guralivi în susţinerea pieţei şi în criticarea intervenţiei statului. Paradoxuri româneşti. Sau multă ipocrizie.

Sigur că nu pot ocoli situaţia ICR, care este un exemplu despre felul în care se înţelege relaţia culturii cu statul. Ideea este următoarea: voi, adică statul, adică cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, daţi-ne banii, dar să nu ne întrebaţi ce facem cu ei. Nu spun că ICR nu a performat, în anumite domenii. Din păcate, a existat şi acolo, cum există şi în alte domenii culturale, un soi de aranjamente de culise, care, în ultimă instanţă, garantează accesul unor aleşi la fonduri publice şi promovare, în detrimentul competiţiei deschise pentru banii publici. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. Nu alegerile artistice au fost cele care au determinat schimbarea tutelei ICR, ci acest mod de abordare a lucrurilor.

Nimeni nu vrea întoarcerea la „Cântarea României”. Dar putem avea idei diferite despre ce este semnificativ pentru a defini „cultura naţională”. Săparea de tranşee şi perenizarea lor, luptele de gherilă mediatică, demonizarea adversarilor şi sanctificarea unora nu duc la nimic bun, în cultură, dar nu numai. Trebuie să ieşim din tranşee, să admitem că funcţia şi banii publici nu sunt recompense pentru clientelă, fie că aceasta este politică sau culturală. Ne mai rămâne să redescoperim arta şi virtuţile dialogului.

Putem discuta despre ceea ce trebuie să schimbăm în domeniu, şi dumneavoastră sunteţi dintre aceia care cunosc modul în care alte state şi-au structurat relaţiile cu spaţiul cultural. Sunt modele care ni se pot părea exemplare, unele chiar dezirabile, dar să nu uităm de contextul în care funcţionează ele. De aceea ar fi foarte interesant de ştiut, şi eu sunt deschis oricărei sugestii, ce anume putem importa, pentru a se potrivi realităţilor româneşti, nu unei imagini ideale despre relaţia statului cu fenomenul cultural.

Cred că nu pot încheia scurta mea intervenţie fără să remarc un lucru: noile tehnologii fac un lucru care nu era posibil în trecut: democratizează nu doar accesul la cultură, ci şi accesul la creaţie. Nu ştiu dacă va fi un progres, dar este limpede că în materie de creaţie culturală elitele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense din partea oamenilor obişnuiţi. Asta nu va rămâne fără consecinţe.

Vă mulţumesc pentru atenţie!