TITUS CORLĂŢEAN: TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA RĂMÂNE O PRIORITATE PENTRU NOI

October 5, 2012

Problema Tezaurului României depozitat în Rusia, în timpul primului război mondial, reprezintă o problemă extrem de importantă pentru România, a declarat ministrul de Externe Titus Corlăţean, în cadrul conferinţei de presă sustinută la două luni de la preluarea mandatului, transmite Romanian Global News.

“Noi am luat notă cu mare atenţie şi interes de textul şi amendamentul respectiv adoptat de APCE , pentru că aceste texte vin în întâmpinarea demersurilor pe care partea română le face, pe un subiect care prezintă o importanţă deosebită şi de natură istorică, şi de natură simbolică, pentru România. Va rămâne o prioritate pentru noi”, a declarat Titus Corlăţean.

Ministrul de externe a arătat că MAE face demersuri, în primul rând, pentru reluarea activităţii comisiei mixte de istorici româno-ruse, care “a fost îngheţată de mai multă vreme”, precizand că subiectul preocupă autoritățile române, care fac demersuri pentru reluarea activității comisiei mixte, create în baza Tratatului politic bilateral cu Federaţia Rusă.

În cadrul aceleiaşi conferinţe de presă, Titus Corlăţean a încercat să trasesze coordonatele în care politica externă a României a evoluat şi va continua să evolueze în timpul mandatului său.
Personal încerc să promovez o diplomaţie dinamică, proactivă şi mai ales curajoasă, cu viziune pe termen lung. Primul meu obiectiv a fost acela de a consolida profilul şi /…/ reputaţia externă a României şi, în egală măsură, de a construi o agendă de contacte bilaterale şi multilaterale de substanţă, în plan extern, care să fie utile intereselor naţionale ale României”, a declarat ministrul Titus Corlăţean în deschiderea conferinţei.

Şeful diplomaţiei române a afirmat că politica externă trebuie să aibă la bază coordonate predictibile, indiferent de schimbările politice, subliniind că este nevoie de continuitate în vederea promovării unei imagini coerente şi credibile a României pe plan extern: “Politica externă este un proiect care poate fi sprijinit de toate forţele politice. Avem nevoie de predictibilitate şi credibilitate şi acestea sunt obiective care au nevoie de sprijin transpartinic”, a ţinut să sublinieze ministrul afacerilor externe.

Titus Corlăţean a prezentat coordonatele pe care va continua acţiunea MAE, respectiv: consolidarea statutului de membru în UE şi Alianţa Nord-Atlantică, Parteneriatul Strategic cu SUA, susţinere pentru parcursul european al Republicii Moldova, consolidarea parteneriatelor strategice şi nu în ultimul rând prezenţa activă şi substanţială a României în dezbaterile pe plan european şi euroatlantic. Şeful diplomaţiei române a mai declarat că trebuie relansate relaţiile de cooperare şi chiar parteneriate cu statele din Orientul Mijlociu, Africa, Asia – Pacific cu care România a avut relaţii bune în trecut şi a insistat asupra importanţei promovării intereselor economice ale României.

Advertisements

VICTOR OPASCHI LA ACADEMIA ROMÂNĂ: CULTURĂ ŞI STAT

October 5, 2012

Miercuri, 3 octombrie, domnul Victor Opaschi, secretar de stat pentru cultură şi culte în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, a sustinut la şcoala postdoctorală a Academiei Române conferinţa “Rolul statului în susţinerea culturii”. Redăm mai jos textul conferinţei.

Distins auditoriu,

Am răspuns cu plăcere şi emoţie invitaţiei distinsului critic şi academician, domnul Eugen Simion, pentru a vă prezenta un punct de vedere despre un subiect tot mai controversat: rolul statului în cultură. Cum nu sunt ceea ce se poate numi „un birocrat cultural”, trecerea mea pe la Ministerul Culturii fiind una vremelnică, s-ar putea ca spusele mele să sune eretic pentru unii. Asta nu înseamnă decât că există puncte de vedere diferite, iar diversitatea este, sau ar trebui să fie, un motiv de satisfacţie, pentru că din diversitate se naşte şi progresul.

Personal, cred că principalul rol al statului în cultură trebuie să fie nu oferirea unor sinecuri câtorva aleşi, cum se văd lucrurile la Bucureşti, şi cum se şi întâmplă, ci democratizarea accesului la actul cultural, atât pentru creatori, cât şi pentru cetăţeni. Sigur, de obicei se vede relaţia creatorului cu statul, care, nu trebuie să vă mai spun eu, n-a fost şi nu este niciodată simplă. Dar creatorul nu este singur în această ecuaţie şi trebuie luate în considerare interesele tuturor.

Evident, puterea politică trebuie să promoveze ceea ce se numeşte îndeobşte „interesul general”, şi el greu de definit, şi de acceptat de către unii. Asta nu înseamnă nici structurarea unei „culturi oficiale”, nici instituirea unor forme de cenzură. De altminteri, nici măcar în comunism, cu excesele sale, nu a existat cu adevărat o „cultură oficială”, ci doar creatori care au acceptat compromisuri, în schimbul unor avantaje. Lucru cu nimic ieşit din comun: istoria este plină de exemple de astfel de creatori care au făcut pactul cu puterea, indiferent că este vorba despre stat, de puternicii zilei, în termeni economici, sau de alţi actori de pe piaţa puterii.

Sigur, mulţi ar spune că statul nu are ce căuta în cultură, iar motivul care este invocat cel mai des se referă la faptul că e un „prost administrator”. Dar nu despre administrarea „culturii” este vorba. Fenomenul cultural nu poate fi administrat, mai ales acum, în epoca internetului şi a realităţii virtuale. Statul îşi poate propune să fie un partener ca oricare altul în afirmarea diverselor forme culturale, în sprijinirea creatorilor, în păstrarea şi valorizarea patrimoniului naţional.

Din păcate, deşi hulit şi contestat, statul român este văzut de toţi cei implicaţi în actul de creaţie drept unicul susţinător al culturii. Într-un fel, situaţia are accente schizofrenice. Critici ai statului din perspectivă libertariană sunt primii care cer bani de la acesta sau au slujbe plătite de stat. Fenomenul mecenatului este o rara avis, sursele alternative de finanţare se găsesc tot mai greu, Legea sponsorizării în forma actuală fiind unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta.

În condiţiile unei finanţări deficitare, pe fondul crizei economice, Ministerul Culturii nu are decât o singură abordare validă: aceea de a ierarhiza corect priorităţile în privinţa programelor care pot fi finanţate. Mi se pare firesc ca România, cetăţenii români să se poată bucura de existenţa teatrului şi a operei naţionale, a unor biblioteci bine dotate, a unor muzee, de prezervarea patrimoniului naţional, de subvenţionarea unor titluri, pentru a permite accesul la carte celor mai mulţi doritori, de sprijinirea unor mari evenimente culturale, precum Festivalul „George Enescu”.

Nu este puţin, şi răspunde misiunii pe care am enunţat-o în deschiderea scurtului meu expozeu: democratizarea accesului la cultură. Putem discuta şi despre sprijinirea altor forme de manifestare a creativităţii. Există programe în acest sens, inclusiv în cinematografie. Trecem peste controversele stârnite de modul în care se face accesul la fonduri: nu cred că există metodă care să nu stârnească astfel de controverse.

Statul nu poate face un lucru: nu poate trata arta, creaţia, ca pe o marfă. Există însă o piaţă pentru cultură, indiferent de forma în care se întrupează ea. Sunt destui creatori care pot apela la piaţă pentru a-şi finanţa creaţia. Statul nu se poate substitui pieţei, prin comenzi de stat. Şi nu este vorba de acele motive despre care tot auzim, de genul „hazardului moral”, ci pentru că nu este treaba sa asta. Este bine că statul are domeniile sale clare de intervenţie, care nu sunt exclusive, însă. Parteneriatul public-privat este o realitate şi în cultură. Dar lucrurile sunt departe de a fi acceptate de toţi: parteneriatul Bibliotecii Naţionale cu o mare firmă de produse electronice a stârnit critici vehemente şi din partea unor lideri de opinie, altminteri foarte guralivi în susţinerea pieţei şi în criticarea intervenţiei statului. Paradoxuri româneşti. Sau multă ipocrizie.

Sigur că nu pot ocoli situaţia ICR, care este un exemplu despre felul în care se înţelege relaţia culturii cu statul. Ideea este următoarea: voi, adică statul, adică cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, daţi-ne banii, dar să nu ne întrebaţi ce facem cu ei. Nu spun că ICR nu a performat, în anumite domenii. Din păcate, a existat şi acolo, cum există şi în alte domenii culturale, un soi de aranjamente de culise, care, în ultimă instanţă, garantează accesul unor aleşi la fonduri publice şi promovare, în detrimentul competiţiei deschise pentru banii publici. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. Nu alegerile artistice au fost cele care au determinat schimbarea tutelei ICR, ci acest mod de abordare a lucrurilor.

Nimeni nu vrea întoarcerea la „Cântarea României”. Dar putem avea idei diferite despre ce este semnificativ pentru a defini „cultura naţională”. Săparea de tranşee şi perenizarea lor, luptele de gherilă mediatică, demonizarea adversarilor şi sanctificarea unora nu duc la nimic bun, în cultură, dar nu numai. Trebuie să ieşim din tranşee, să admitem că funcţia şi banii publici nu sunt recompense pentru clientelă, fie că aceasta este politică sau culturală. Ne mai rămâne să redescoperim arta şi virtuţile dialogului.

Putem discuta despre ceea ce trebuie să schimbăm în domeniu, şi dumneavoastră sunteţi dintre aceia care cunosc modul în care alte state şi-au structurat relaţiile cu spaţiul cultural. Sunt modele care ni se pot părea exemplare, unele chiar dezirabile, dar să nu uităm de contextul în care funcţionează ele. De aceea ar fi foarte interesant de ştiut, şi eu sunt deschis oricărei sugestii, ce anume putem importa, pentru a se potrivi realităţilor româneşti, nu unei imagini ideale despre relaţia statului cu fenomenul cultural.

Cred că nu pot încheia scurta mea intervenţie fără să remarc un lucru: noile tehnologii fac un lucru care nu era posibil în trecut: democratizează nu doar accesul la cultură, ci şi accesul la creaţie. Nu ştiu dacă va fi un progres, dar este limpede că în materie de creaţie culturală elitele sunt supuse unei concurenţe tot mai intense din partea oamenilor obişnuiţi. Asta nu va rămâne fără consecinţe.

Vă mulţumesc pentru atenţie!